Oglindă, oglinjoară

Mă uit în oglindă şi nu îmi place ceea ce văd. Nu mai sunt copil, dar încă mai vreau să fiu pentru că îmi este teamă. Îmi este teamă să cresc, să devin adult, să nu mai fiu eu cel de până acum. Simt tristeţe şi singuratate. Simt că părinţii mei nu mă înţeleg şi nu văd ceea ce se întâmplă cu mine. Mă doare şi mă apasă din ce în ce mai tare. Îmi vine să ţip. Îmi vine să fug. Să mă ascund pentru a înţelege ceea ce se întâmplă cu mine. Mi-e greu să exprim aceste lucruri, şi îmi este din ce în ce mai greu să comunic cu părinţii mei ceea ce simt. Mă uit la ei şi nu îi mai văd cu aceeaşi ochi de copil. Acum ei sunt altfel, dar şi eu sunt altfel şi nu am cui să spun acest lucru. Uneori sunt nervos, alteori visător, iar stările care mă inundă nu le înţeleg şi nici nu ştiu cui i-aş putea spune aceste lucruri despre mine. Ai mei nu mă înţeleg, sunt panicaţi, nervoşi şi de cele mai multe ori nu au timp sau rabdare pentru a mă asculta, iar eu simt că vina este a mea. Ei nu văd că între noi se sapă o prapastie adâncă. Aş vrea să clădesc punţi, dar îmi este frică. Mi-e teamă că nu voi fi înţeles, şi iar voi fi certat că nu sunt cum eram până acum, un copilaş dragălaş care îşi diviniza părinţii. Oare de ce îi văd acum cu alţi ochi? Oare de ce în sufletul meu se amestecă atâtea trăiri? Mă simt dezorientat şi am nevoie de înţelegere şi de sprijin.

Mă uit în oglindă şi văd cum trupul meu nu mai este la fel. Este modificat şi nu îmi place acest lucru. Mă face să îl ascund sub haine, sub alte accesorii care adulţilor nu le plac. Nu îmi găsesc locul, nu prea ştiu cine sunt. Mai sunt un copil? Ce se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă cu ai mei şi de ce acum mi-au devenit din prieteni dujman

Mă uit în oglindă şi încă nu ştiu foarte clar cine sunt sau ce am să devin. Aş vrea să fiu în multe feluri, dar încă nu m-am hotărât cum să fiu, cine să fiu.

Ma uit în oglindă şi uneori plâng pentru că sunt pe cale să pierd ceva. Ce anume nu ştiu! Probabil, copilăria mea.

În textul de mai sus am încercat să surprind o frântură din adolescenţă pentru cei care trăiesc această etapa, dar în mod special pentru cei care au trecut de ea. Poate am reuşit sau poate nu. Dar sper măcar să fi atras atenţia celui care este părinte de adolescent şi care a uitat că şi el a fost adolescent cândva. Dacă vrei poţi adauga şi tu la comentarii impresii sau amintiri despre adolescenţa ta. Poate aşa reuşim să-i sprijinim şi pe alţii, părinţi sau adolescenţi prinşi în mirajele acestei etape de viaţă.

psiholog Anca-Elena Vintzeanu, vintzeanu@yahoo.com

Băieţelul şi Albă ca Zăpada

Îmi amintesc de un copil, care în fiecare seară o ruga pe mama sa să îi spună basmul Albă ca Zăpada. Îi plăcea atât de mult încât l-ar fi ascultat la nesfârşit fără să se plictisească. Pentru că dragostea sa pentru Albă ca Zăpada era mare, o rugase pe mama să o deseneze, pentru ca el să o coloreze şi mai apoi să o decupeze frumos. Aşa personajul din poveste cu puţină magie devenea un personaj concret care era prezent în jocurile sale. Albă ca Zapăda era pusă la loc de cinste atunci când era ora mesei sau se apropia ora de culcare.

Magia folosită în jocurile sale îl ajuta pe băieţel ca Albă ca Zăpada să devină un personaj viu cu care se putea juca. Tot aşa el căpăta puterea de a transforma orice obiect sau întâmplare aşa cum îşi dorea sau vroia el în acel moment, şi să devină oricine ar fi vrut. De multe ori îl puteai auzi cum purta conversaţii cu personaje de poveste întruchipate de diferite jucărioare care puteau fi găsite în camera lui, ca de altfel prezente în camera oricărui copil.
Când intra în lumea jocului, cei mari ascultau miraţi la ce se întâmpla acolo, la replicile care erau rostite de micuţ cu abilitate şi măiestrie. Aşa băieţelul descoperise cum să o învingă pe mama cea rea, vrăjitoarea, din poveastea Albă ca Zapada, pentru ca aceasta să nu mai poate face niciodată rău fetei frumoase pe care el o purta cu grijă şi o punea la loc de cinste în fiecare seară înainte de culcare. Şi tot aşa el descoperise care erau acele calităţi care i-ar fi trebuit fetei din poveste pentru a nu se mai lăsa amăgită sau păcalită de fiecare dată de mama sa.
Cred că povestea asta ţi-a amintit că şi tu ai avut în copilărie o poveste preferată, că şi tu ai adus în jocurile tale personaje care ţi-au adus vise frumoase atât în somn, cât şi în jocurile copilăriei tale. Tot din jocuri şi poveşti ai învăţat multe atât despre tine, cât şi despre celalţi. Şi tot aşa ai aflat că pot exista diferite soluţii la situaţii care păreau fără ieşire.
Basmele, poveştile, jocurile devin instrumente de lucru pentru cel care vindecă suflete. Cum în fiecare din noi, indiferent de vârstă, există un copil cele povestite de mine mai sus sunt elemente importante în diferite terapii.
În interiorul copilului există o lume magică, uneori uitată sau ignorată de către persoana adultă. Acest lucru devenind de multe ori sursa conflictelor dintre părinţi şi copiii lor.
Jocul folosit într-un cadru terapeutic înlesneşte accesul la această lume magică a copilului, astfel încât lumea copilului şi cea a adultului pot fi puse în legătură pentru a comunica, sau pentru a învăţa să comunice, cât şi pentru a se influenţa una pe cealaltă.
În cazul copilului sau adolescentului, jocul folosit în terapie oferă acestuia posibilitatea de a înţelege evenimente din viaţa reală, evenimente pe care încă nu le-a înţeles, nu ştie cum să le gestioneze şi cum să le primească în interiorul său pentru a nu deveni obstacole în calea dezvoltării sale psihice sau emoţionale.
Exprimarea nevoilor, a sentimentelor, a trăirilor, a experienţelor de viaţă devin posibile în cadrul securizant al terapiei. Astfel, cei care intră într-un program de terapie pot dobândi comportamente noi, mai adaptate la realitatea în care trăiesc.
Pentru copilul sau adolescentul cu diferite dificultăţi sau probleme terapiile care folosesc jocul ca instrument de lucru pot aduce o optimizare, pot oferi un suport, scoţând la suprafaţă potenţialul de care copilul are nevoie pentru a se adapta şi a creşte echilibrat.

psiholog Anca-Elena Vintzeanu,
vintzeanu@yahoo.com

Când îţi protejezi copilul în exces, poţi dărâma în loc să clădeşti

Uneori suntem extrem de protectivi cu copiii noştri. Nu vrem ca ei să fie răniţi, cum, probabil, s-a întâmplat cu noi când eram copii. Teama pentru copiii noştri, grija mărită faţă de ei, dorinţa de ai proteja oricând şi oriunde ne face să alunecăm fără să gândim pe panta excesului. Aşa putem deveni asemeni unor cloşti care sunt mereu vigilente cu puii care abia au ieşit din ou. Dar, tot asemeni cloştilor, nu ne dăm seama că puii pe care îi avem în grijă pot fi nişte răţuşte care au nevoie de puţină apa unde să se poată bălacii pentru a se simţi în mediul lor.

Copiii seamănă cu părinţii lor, dar nu sunt nişte mici clone ale acestora. Ei sunt diferiţi şi au nevoie de propria lor experienţă pentru a putea avea propria lor viaţă, pentru a putea dobândi propria lor identitate. Numai aşa se pot dezvolta firesc şi normal. Numai aşa pot dobândi acea experienţă, apoi acele calităţi care să îi poată ajuta să se ferească ei înşişi de pericolele care le oferă existenţa. Aşa pot învăţa cum să treacă acele obstacolele care apar drumul vieţii oricărui om la un moment dat. Obstacolele se numesc încercări ale vieţii, iar ele sunt menite pentru a fi trecute, pentru a putea deveni o fiinţe împlinite.

Pe acest drum al vieţii, noi oamenii suntem asemeni eroilor din basme care trec o succesiune de probe, pentru ca în final, de exemplu, să intre în posesia merelor de aur.

Dar, revenind la copiii noştri, putem vedea cum deseori mama nu conştientizează că prin grijă excesivă poate dăuna copilului ei. Ea, fără să vrea, nu îl poate lăsa să fie aşa cum îşi doreşte el pentru a putea să se dezvolte, să crească pentru a putea să se încumete fără teamă pe drumul plin de încercări al propriei vieţi.

Am întâlnit situaţii în care mama nu îşi lasa fiica să se joace cu copiii de pe stradă pe motiv că aceştia nu îi puteau oferi decât lucruri urâte: înjurături, comportamente agresive, proastă creştere etc. Acest lucru nu era înţeles asa de către copil care devenea din ce în ce mai nervos şi mai dificil. Mama se mira de ce se întâmplă acest lucru şi nu putea să îşi explice de ce fiica sa este atât de ciudată şi dificilă. Fetiţa începuse să îşi creeze o lume a ei, imaginară, total diferită de ce a reală, iar în mediul de la şcoală se simţea izolată şi ironizată de colegii care nu ştiau prin ce trece ea.

Dacă fetiţa încerca să se apropie de un copil de aceeaşi vârstă cu ea, la şcoală, prin vecini, sau prieteni, mama intervenea şi de cele mai multe ori o îndepărta, nelăsând-o pe motiv că toţi ceilalţi aveau diferite comportamente care erau nepotrivite şi care o puteau influenţa în mod negativ.

Problema în loc să se rezolve de la sine aşa cum spera mama se acutiza din ce în ce mai mult. Acum nu mai mai aveam de-a face cu o mamă care dorea numai bine pentru fiica sa, încercând să o protejeze de prietenii pe care copila şi-i putea face, ci aveam de-a face cu o mamă care nu conştientiza că acea grijă excesivă îi face rău copilului ei. Situaţia se acutiza din ce în ce mai mult, iar problema nu mai era a mamei ci şi a fiicei care devenise din ce în ce mai nemulţumită şi mai neînţeleasă.

În aşa fel mama, din dorinţa ei de a nu i se întâmpla nimic rău sau urât fiicei sale, în loc să clădească un om îl dărâma.

(psiholog Anca-Elena Vintzeanu,

vintzeanu@yahoo.com)