Băieţelul şi Albă ca Zăpada

Îmi amintesc de un copil, care în fiecare seară o ruga pe mama sa să îi spună basmul Albă ca Zăpada. Îi plăcea atât de mult încât l-ar fi ascultat la nesfârşit fără să se plictisească. Pentru că dragostea sa pentru Albă ca Zăpada era mare, o rugase pe mama să o deseneze, pentru ca el să o coloreze şi mai apoi să o decupeze frumos. Aşa personajul din poveste cu puţină magie devenea un personaj concret care era prezent în jocurile sale. Albă ca Zapăda era pusă la loc de cinste atunci când era ora mesei sau se apropia ora de culcare.

Magia folosită în jocurile sale îl ajuta pe băieţel ca Albă ca Zăpada să devină un personaj viu cu care se putea juca. Tot aşa el căpăta puterea de a transforma orice obiect sau întâmplare aşa cum îşi dorea sau vroia el în acel moment, şi să devină oricine ar fi vrut. De multe ori îl puteai auzi cum purta conversaţii cu personaje de poveste întruchipate de diferite jucărioare care puteau fi găsite în camera lui, ca de altfel prezente în camera oricărui copil.
Când intra în lumea jocului, cei mari ascultau miraţi la ce se întâmpla acolo, la replicile care erau rostite de micuţ cu abilitate şi măiestrie. Aşa băieţelul descoperise cum să o învingă pe mama cea rea, vrăjitoarea, din poveastea Albă ca Zapada, pentru ca aceasta să nu mai poate face niciodată rău fetei frumoase pe care el o purta cu grijă şi o punea la loc de cinste în fiecare seară înainte de culcare. Şi tot aşa el descoperise care erau acele calităţi care i-ar fi trebuit fetei din poveste pentru a nu se mai lăsa amăgită sau păcalită de fiecare dată de mama sa.
Cred că povestea asta ţi-a amintit că şi tu ai avut în copilărie o poveste preferată, că şi tu ai adus în jocurile tale personaje care ţi-au adus vise frumoase atât în somn, cât şi în jocurile copilăriei tale. Tot din jocuri şi poveşti ai învăţat multe atât despre tine, cât şi despre celalţi. Şi tot aşa ai aflat că pot exista diferite soluţii la situaţii care păreau fără ieşire.
Basmele, poveştile, jocurile devin instrumente de lucru pentru cel care vindecă suflete. Cum în fiecare din noi, indiferent de vârstă, există un copil cele povestite de mine mai sus sunt elemente importante în diferite terapii.
În interiorul copilului există o lume magică, uneori uitată sau ignorată de către persoana adultă. Acest lucru devenind de multe ori sursa conflictelor dintre părinţi şi copiii lor.
Jocul folosit într-un cadru terapeutic înlesneşte accesul la această lume magică a copilului, astfel încât lumea copilului şi cea a adultului pot fi puse în legătură pentru a comunica, sau pentru a învăţa să comunice, cât şi pentru a se influenţa una pe cealaltă.
În cazul copilului sau adolescentului, jocul folosit în terapie oferă acestuia posibilitatea de a înţelege evenimente din viaţa reală, evenimente pe care încă nu le-a înţeles, nu ştie cum să le gestioneze şi cum să le primească în interiorul său pentru a nu deveni obstacole în calea dezvoltării sale psihice sau emoţionale.
Exprimarea nevoilor, a sentimentelor, a trăirilor, a experienţelor de viaţă devin posibile în cadrul securizant al terapiei. Astfel, cei care intră într-un program de terapie pot dobândi comportamente noi, mai adaptate la realitatea în care trăiesc.
Pentru copilul sau adolescentul cu diferite dificultăţi sau probleme terapiile care folosesc jocul ca instrument de lucru pot aduce o optimizare, pot oferi un suport, scoţând la suprafaţă potenţialul de care copilul are nevoie pentru a se adapta şi a creşte echilibrat.

psiholog Anca-Elena Vintzeanu,
vintzeanu@yahoo.com

Când îţi protejezi copilul în exces, poţi dărâma în loc să clădeşti

Uneori suntem extrem de protectivi cu copiii noştri. Nu vrem ca ei să fie răniţi, cum, probabil, s-a întâmplat cu noi când eram copii. Teama pentru copiii noştri, grija mărită faţă de ei, dorinţa de ai proteja oricând şi oriunde ne face să alunecăm fără să gândim pe panta excesului. Aşa putem deveni asemeni unor cloşti care sunt mereu vigilente cu puii care abia au ieşit din ou. Dar, tot asemeni cloştilor, nu ne dăm seama că puii pe care îi avem în grijă pot fi nişte răţuşte care au nevoie de puţină apa unde să se poată bălacii pentru a se simţi în mediul lor.

Copiii seamănă cu părinţii lor, dar nu sunt nişte mici clone ale acestora. Ei sunt diferiţi şi au nevoie de propria lor experienţă pentru a putea avea propria lor viaţă, pentru a putea dobândi propria lor identitate. Numai aşa se pot dezvolta firesc şi normal. Numai aşa pot dobândi acea experienţă, apoi acele calităţi care să îi poată ajuta să se ferească ei înşişi de pericolele care le oferă existenţa. Aşa pot învăţa cum să treacă acele obstacolele care apar drumul vieţii oricărui om la un moment dat. Obstacolele se numesc încercări ale vieţii, iar ele sunt menite pentru a fi trecute, pentru a putea deveni o fiinţe împlinite.

Pe acest drum al vieţii, noi oamenii suntem asemeni eroilor din basme care trec o succesiune de probe, pentru ca în final, de exemplu, să intre în posesia merelor de aur.

Dar, revenind la copiii noştri, putem vedea cum deseori mama nu conştientizează că prin grijă excesivă poate dăuna copilului ei. Ea, fără să vrea, nu îl poate lăsa să fie aşa cum îşi doreşte el pentru a putea să se dezvolte, să crească pentru a putea să se încumete fără teamă pe drumul plin de încercări al propriei vieţi.

Am întâlnit situaţii în care mama nu îşi lasa fiica să se joace cu copiii de pe stradă pe motiv că aceştia nu îi puteau oferi decât lucruri urâte: înjurături, comportamente agresive, proastă creştere etc. Acest lucru nu era înţeles asa de către copil care devenea din ce în ce mai nervos şi mai dificil. Mama se mira de ce se întâmplă acest lucru şi nu putea să îşi explice de ce fiica sa este atât de ciudată şi dificilă. Fetiţa începuse să îşi creeze o lume a ei, imaginară, total diferită de ce a reală, iar în mediul de la şcoală se simţea izolată şi ironizată de colegii care nu ştiau prin ce trece ea.

Dacă fetiţa încerca să se apropie de un copil de aceeaşi vârstă cu ea, la şcoală, prin vecini, sau prieteni, mama intervenea şi de cele mai multe ori o îndepărta, nelăsând-o pe motiv că toţi ceilalţi aveau diferite comportamente care erau nepotrivite şi care o puteau influenţa în mod negativ.

Problema în loc să se rezolve de la sine aşa cum spera mama se acutiza din ce în ce mai mult. Acum nu mai mai aveam de-a face cu o mamă care dorea numai bine pentru fiica sa, încercând să o protejeze de prietenii pe care copila şi-i putea face, ci aveam de-a face cu o mamă care nu conştientiza că acea grijă excesivă îi face rău copilului ei. Situaţia se acutiza din ce în ce mai mult, iar problema nu mai era a mamei ci şi a fiicei care devenise din ce în ce mai nemulţumită şi mai neînţeleasă.

În aşa fel mama, din dorinţa ei de a nu i se întâmpla nimic rău sau urât fiicei sale, în loc să clădească un om îl dărâma.

(psiholog Anca-Elena Vintzeanu,

vintzeanu@yahoo.com)

Nu, mamă! Nu vreau să fiu balerina ta

Devenim adulţi şi înca mai trăiesc în noi vise neîmplinite, dorinţe neralizate, himere ale trecutului. Toate aceste lucruri care nu ne dau pace caută o modalitatea de a se transforma în realitate. De aceea cei mai la îndemâna noastră sunt copiii noştri. Da, ei pot face ceea ce noi nu am putut realiza din diferite motive.

Dar ne întrebăm dacă ei îşi doresc acest lucru?. Nu! Cu certitudine că mulţi dintre părinţi nici nu se gândesc la acest lucru când îi forţează pe cei mici să facă ceea ce ei înşişi nu au putut duce până la capăt.

Destul de des întâlnim părinţi care nu înţeleg că visele lor sunt diferite de cele ale copiilor lor, care nu fac diferenţa dintre ei şi copii lor. În aşa fel se nasc diferite tensiuni între părinte şi copil, tensiuni generate de trăirile părintelui care se cer să devină realitate. El nu înţelege de ce copilul său se revoltă, de ce se opune şi nu vrea să meargă mai departe pe calea visului neîmplinit care cere insistent să iasă la suprafaţă.

Părintele, de obicei, încearcă să aducă argumente solide pentru a-şi apăra visul său neîmplinit. Susţine că este neînţeles de către copilul său şi aduce în discuţie vremea când el însuşi era copil, iar părintele era ascultat în totalitate. Continuă cu diferite argumente, aduse în încercarea de a-şi explica lui însuşi acestă atitudine pe care o are faţă de copilul său. El nu înţelege că cere imposibilul copilului său – să fie aşa cum el nu îşi doreşte, să simtă aşa cum el nu poate simţi.

Hm, fiica mea nu înţelege absolut deloc! Ea face numai ce vrea ea. Aşa mi-a spus o mămică, care îşi forţa fiica să ia lecţii de balet pentru a deveni balerină profesionistă. Nu înţelegea de ce profesoara încercase să îi spună mai pe ocolite că fiica sa nu va face carieră în acest domeniu, şi că această carieră nu este ceea ce fetiţa îşi doreşte. Toate aceste argumente ale profesoarei de balet trecuseră pe lângă urechile mamei. Ele erau refuzate şi neacceptate de către aceasta. Până la urma mama s-a lovit de refuzul prompt al profesorei de balet care a anunţat-o că fiica sa nu mai poate continua pe motiv că s-a îngrăşat şi nu poate avea greutata care se cere unei balerine.

Dezamăgire pentru mamă. Tăcere din partea fiicei. O stare de teniune neexprimată care plutea în aer şi care prevestea furtuna care urma să vină curând. Această furtună a adus furie. Pe de-o parte furia fiicei, care era neînţeleasă de către mamă, iar pe de cealaltă parte furia care nu a putut să iasă din sufletul mamei atâţea ani. Furia mamei care nu s-a putut exprima atunci când ea la rândul său, copil fiind, a fost refuzată de profesoara de balet pe motiv că a venit prea târziu la cursul de balet şi că nu putea continua, eforturile ei neducând la nici un rezultat.

Nu s-a putut împăca cu acest gând, iar atunci când a devenit mamă dorinţa a renâscut, dar nu pentru ea, ci pentri fiica sa. Acum mai avea o speranţă pentru visul care aşteptase atâta timp să se realizeze. Dar ea nu înţelegea că greşeşte faţă de fiica sa. Orbită fiind de visul său nu vedea că fiica sa este o persoană diferită, cu propriile ei dorinţe şi vise care stăteau să devină realitate.

Neînţelegeri de acest gen sunt des întâlnite între părinte şi copil. De multe ori vedem persoane neîmplinite care au fost forţate să devină nu ceea ce şi-ar fi dorit ele, ci ceea ce au visat părinţii lor.

Toate aceste lucruri ar trebui să pună pe gânduri părintele, să îi facă să vadă copilul de lângă el, ci nu pe acela din el care încă mai are dorinţe şi vise neîmplinite. Să poate face distincţia dintre el şi celălalt.

psiholog Anca-Elena Vintzeanu, vintzeanu@yahoo.com