Brăduţul fermecat

27 12 2008

 

Astăzi am să spun o poveste care s-a născut în urma unui desen de copil. Am un coautor: cel care a desenat şi care mi-a furnizat detaliile despre reprezentarea sa. Cred că înţelegi! Povestea începe ca toate poveştile:

 

Pomul din faţa căsuţei albastre

Pomul din faţa căsuţei albastre

A fost odată un brăduţ care crescuse într-o curte, în faţa unei căsuţe albastre în care locuia o famile care avea trei copii, doi băieţi şi o fată.

Este foarte important să amintesc faptul că acest brăduţ era fermect şi putea să vadă şi să audă ceea ce se întâmplă în jurul său, să simtă şi să gândească la cele pe care le trăia. El poate fi întâlnit numai în lumea magică a copilăriei sau cea a poveştilor.

Dacă tu găseşti copilul din tine vei putea înţelege foarte bine această poveste care vine din lumea unui copil. Dacă nu îl găseşti pe acel copil interior, poate această poveste te va ajuta să găseşti ceea ce ai pierdut fără să îţi dai seama, pentru că tu ai crescut şi ai devenit adult.

Dar să nu ne abatem prea mult de la povestea brăduţului fermecat. Am să îţi spun că într-o seară de iarnă, când afară ningea şi era frig, brăduţul nostru privea de afară pe fereastra căsuţei albastre. Acolo vedea multă lumină şi căldură, şi o atmosferă cum numai Sărbătorile de iarnă ar fi putut să o aducă. Era ceva deosebit, ceva ce ar fi vrut şi el să trăiască, dar nu putea, pentru că el era brăduţul din faţa casei, ci nu cel care fusese cumpărat şi împodobit cu grijă de familia care locuia în căsuţă.

Privea pe fereastră şi vedea în casă acel brăduţ împodobit, la poalele căruia în acestă seară cineva pusese multe daruri pentru prichindeii care locuiau în acea casă, dar şi pentru părinţii acestora.

Ce mult şi-ar fi dorit să fie el braduţul împodobit care avea cadouri pentru cei ai casei. Dar acest lucru nu se putea întâmpla pentru că nu fusese el ales să intre în casă, ci un alt brăduţ, unul oarecare ce nu ştia absolut nimic despre dorinţele copiilor care dormeau liniştiţi fiecare în pătuţul lui.

Brăduţul fermecat ştia că băiatul cel mare îşi dorea mult de tot un ursuleţ de pluş care să îi fie prieten şi care să doarmă cu el atunci când se simţea singur şi înfricoşat în întunericul nopţii. Acum el era un băiat destul de mare şi nu se mai cădea să o cheme pe mama atunci când era speriat sau când nu putea să adoarmă, şi de aceea ar fi fost încântat de prezenţa unui ursuleţ.

Băieţelul cel mic, care era mai năzdrăvan şi mai plin de energie, şi-ar fi dorit să primească un trenuleţ cu care să se joace şi care să îl ducă în lumea poveştilor ori de câte ori ar fi vrut, pentru că el iubea mult poveştile în special acelea spuse de mama înainte de culcare.

Fetiţa, cel mai mic copil al familiei, îşi dorea o păpuşă cu care să se joace toată ziua, aşa cum se jucau cei doi fraţi mai mari ai ei, unul cu celalalt. Ei se jucau numai jocuri de băieţi şi nu prea vroiau să joace jocuri de fetiţe cu ea. Jocurile de fete se întâmplau uneori cu mama, dar ea avea prea puţin timp ca să se joace.

Despre cei doi adulţi care locuiau în căsuţa albastră, brăduţul ştia că sunt oameni buni, dar foarte ocupaţi, şi de multe ori, din cauză că erau prinşi cu alte treburi uitau să se joace cu cei trei copii ai lor.

Brăduţul ar fi vrut să poată avea puterea şi abilitatea de a le spune celor doi adulţi aceste lucruri pe care el le văzuse adesea, şi să le poată dărui mai mult timp pentru ei şi pentru copiii lor. Dar acest lucru nu îl putea face, el trebuia să fie descoperit de părinţi.

Cam asta este povestea brăduţului fermecat. Şi înainte de a încheia mulţumesc copilului care mi-a istorisit-o pentru ca eu să o pot spune mai departe.

Dacă şi tu ai o poveste sau vrei să spui ceva despre o întâmplare asemănătoare trăită sau auzită de tine poţi să o adaugi în rubrica de comentarii. Aştept cu drag şi Sărbători fericite în continuare! (psiholog Anca-Elena Vintzeanu)

Date de contact

Adresă cabinet: str. Banu Manta nr. 16, sector 1, Bucureşti

Telefon: 0730.660.505

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu

vintzeanu@yahoo.com

Reclame




Mos Craciun cu sacul verde

24 12 2008

Ştiţi care este formula magică? Cea care te ajută să intri într-o poveste? “A fost odată ca niciodată”. Povestea poate fi şi a ta, şi asta numai dacă vrei! Dacă nu vrei să fie o poveste din tine poate fi o poveste a altcuiva. Aşa cum te rog să o asculţi pe aceasta scrisă de mine. Personajele acestei poveşti încearcă să dezlege un mister. Acela al lui Moş Crăciun.

Dar nu putem începe povestea fără a-i cunoaşte mai întâi pe cei doi protagonişti. Aceştia sunt doi copii, fată şi băiat, care au aceeaşi vârstă (8 ani), sunt veri şi locuiesc aproape unul de celălalt. De multe ori cei doi copii sunt în concurenţă, dar dacă vine vorba de a dezlega un mister, ei devin aliaţi.

În fiecare an se întâmplă la fel, povesteşte fetiţa, se împodobeşte bradul, se merge cu colindul pe la vecini şi prieteni, iar apoi vine Moşul.

Oare cine este Moşul ăsta care întotdeauna stă învăluit în mister? Copiii sunt în clasa a doua şi încă nu au dezlegat această enigmă.

– Acest lucru s-a întâmplat în fiecare an şi nu a fost explicat încă de mine, iar de aceea am apelat la vărul meu pentru ca, împreună, să dezlegăm acest mister.

Ea povesteşte în continuare cum a împodobit bradul împreună cu mama şi a tot iscodit-o încercând să afle adevărul. Dar nu a aflat nici de data aceasta nimic în plus. În fiecare an prezenţa Moşului este anunţată prin ciocănituri puternice în uşa de la intrare, poarta rămâne deschisă şi dacă te duci în camera în care părinţii au mai păstrat o sobă de teracotă acolo vei găsi uşa la sobă deschisă.

– Hm! Cam ciudat. Nu! Moşul ăsta lasă de fiecare dată uşile deschise atunci când vine. Cred că este cam grăbit. Iar ceea ce nu înţeleg este că de ce lasă uşa de la soba de teracotă deschisă. Mi-a spus mama că vine pe hornul de la sobă. Cum încape el pe acolo? Stiu că e mare şi gras. Aşa l-am văzut eu în toate pozele.

Toate aceste nedumeriri ale fetiţei sunt povestite vărului ei, care la rândul lui vine şi el cu nedumeririle lui. Da. El spune că Moşul la el vine, dar nu prin sobă pentru că ei nu mai au sobă, au calorifere. Iar dacă au calorifere Moşul vine pe uşă ca tot omul normal. Dar partea proastă este că nu vine atunci când el este treaz, ci numai atunci când a adormit. A întrebat-o şi pe mama, iar aceasta nu prea a ştiut să-i explice clar cum stă treaba cu Moşul ăsta. Categoric nici ea nu ştie prea multe.

Cei doi se tot întreabă cum pot afla adevărul despre Moş Crăciun. Baiatul îi spune fetei că o să încerce să stea treaz toată noaptea, iar când părinţii vor adormi el se va aşeza pe un scaun în faţa geamului şi va pândi pentru a-l vedea pe Moş Crăciun.

Fata la rândul ei spune că va fi foarte atentă cu camera în care se află soba de teracotă, va sta cât mai mult acolo, chiar dacă în acea cameră nu doarme nimeni. Va încerca să îl prindă pe Moş pentru a-i spune două vorbe chiar atunci când intră pe uşa sobei.

Cam aşa s-au întâmplat lucrurile cu cei doi copii din povestea mea. A doua zi dimineaţă, ei s-au întâlnit şi au povestit ce s-a întâmplat peste noapte. Băiatul a stat pe scaunul din faţa ferestrei cât a putut el de mult, iar la un moment dat a văzut pe cineva trecând pe stradă. Era un om slăbuţ şi avea în spate un sac verde. Aşa l-a putut vedea el în lumina slabă de pe stradă. Dis-de-dimineaţă mama a venit în camera unde se afla puştiul şi l-a trimis în pat că adormise pe scaunul de unde veghease întrega noapte.

Cu fata s-a întâmplat altfel. Chiar dacă ea a păzit soba de teracotă, s-a auzit o ciocănitură puternică în uşa de la intrare, zgomot care a făcut-o să fugă în camera părinţilor. Acolo mama şi tata i-au spus că trebuie să fi fost Moşul şi poate că de această dată nu a mai avut timp să intre pe horn, iar cadoul l-a lăsat, probabil, în faţa uşii de la intrare. S-au dus şi au verificat, şi ca să vezi! În pragul uşii era un pachet mare – cadoul de la Moş. Nişte patine cu rotile …

Cam asta este povestea mea. La ora actuală protagoniştii acestei întâmplări sunt adulţi şi au, la rândul lor, copii.

Dacă şi tu ai o poveste, aştept cu drag să o istoriseşti în rubrica de comentarii. Mie îmi plac poveştile şi stiu să le ascult întotdeauna.

Şi înainte de a ne despărţi îţi urez Crăciun Fericit! şi nu uita copilul din sufletul tău şi nici magia care ne umple sufletele.

psiholog Anca-Elena Vintzeanu





Supararea nu lasa iubirea sa iasa

18 12 2008

Într-o zi un copil mi-a spus:

– Acum ştiu ce este supărarea!

– Cum? Am spus eu, chiar ai aflat?

– Da. Mi-a spus el, da am aflat. Ştiu acum ce este supararea. Ea este atunci când iubirea nu mai poate să iasă.

Iată! Mi-am spus, un copil atât de micuţ a putut descoperi un lucru atât de adânc şi de uitat pentru mulţi adulţi. Discuţia noastră a continuat pe tema descoperiri acestui lucru atât de des trăit de noi oamenii, dar atât de puţin înţeles sau ascuns pentru conştiinţa noastră.

– Cum ai aflat?

– Păi, am vazut o ceartă între doi adulţi şi atunci mi-am dat seama. Mi-am dat seama că iubirea nu mai putea să iasă.

– Interesant trebuie să fi fost pentru tine!

– Da.

Cam aşa s-ar desfăşura o discuţie dintre un terapeut şi un copil. Copilul vine cu nedumeririle şi descoperirile sale, iar terapeutul este persoana care aduce clarificare. Uneori aceste lucruri nu pot fi discutate cu parinţii, de aceea prin intermediul psihoterapiei se pot găsi răspunsuri sau soluţii la întrebările aduse de copil.

Terapeutul prin intermediul desenului, jocului, povestirii pătrunde în lumea interioară a copilului pentru a putea înţelege ceea ce se întâmplă cu el. Această lume interioară este greu de înţeles sau de descifrat pentru persoanele neiniţiate în tainele acestei profesii care este psihoterapia. Lumea interioară este atât de adâncă, profundă şi necunoscută de conştient, şi foarte greu de adus în exterior prin cuvinte sau acte.

Limbajul acestei lumi interioare este total diferit de cel utilizat în comunicarea verbală şi cea non-verbală. El aparţine inconştientului, este supus acestuia şi nu poate fi descifrat decât de persoane care au abilitatea de a descifra şi înţelege profunzimile fiinţei umane.

psiholog Anca-Elena Vintzeanu





Mamico, noi cand impodobim bradul?

17 12 2008

Mămico noi când împodobim bradul?

Taci! Abia suntem la începutul lunii şi tu deja vrei să facem bradul?

Da! Vreau sa-l facem ca să ştie Moşul unde să vină. Dacă nu e facut poate uită de noi.

Tu chiar nu înţelegi că mai este pană vine Moşul, iar bradul se împodobeşte şi el când trebuie nu când vrem noi.

Nu! Eu vreau acum! Nu vezi că în toate vitrinele sunt brazi împodobiţi şi mai sunt şi luminiţele colorate de pe stradă. Noi înca nu am împodobit nimic. Îl vreau acum!

Un astfel de dialog o pune de cele mai multe ori în încurcătură pe mămică. Ea nu prea mai ştie ce să-i răspundă copilului şi acest lucru o înfurie sau o întristează. Pe lângă grijile care îi staruie în minte se mai adaugă şi dorinţa arzătoare a copilului de a trăi magia Sărbătorilor de iarnă.

Oare mămica a uitat de această magie pe care o traim în această perioada a anului? Cred ca da. Activităţile şi grijile noastre pentru existenţa de zi cu zi ne fac să uitam de noi, de copilul din noi care tânjeşte după acea stare plăcută pe care numai clipele de sărbătoare ne-o pot oferi.

Probabil că mămica a uitat cu totul de copilărie, de copilul care înca mai este în interiorul ei, de dorinţele lui, de bucuria şi farmecul trăite o dată cu Sărbătorile de iarnă. Ea este prinsă cu totul în cotidian încât a uitat că în interiorul ei se află dorinţe, nevoi care aşteaptă să fie împlinite.

Cotidianul ne face să uitam de noi, ne angrenează în fel şi fel de activităţi, ne îndepărtează de noi, de dorinţele şi nevoile noastre. Poate că ar trebui să ne luăm o clipă de ragaz pentru a cugeta la aceste lucruri şi a încerca să privim în noi, în intriorul nostru pentru a ne regăsi.

Pentru mulţi dintre noi Sărbătorile vin cu tristeţe, cu singiuratate, cu durere. Poate că au a uitat tocmai de acest copil interior. L-au pierdut pe undeva pe drumul existenţei, iar acum le este din ce în ce mai greu să îl regăsească.

Cum mulţumim acest copil interior? Simplu! Dăruind şi primind. Da, atunci când dăruieşti simţi că acel copil se trezeşte la viaţă prin buciria pe care o ai privindu-l pe cel căruia îi dăruieşti. Atunci când primeşti un dar de la o persoana dragă, sau dacă eşti singur de la oricine, simţi că acel copil din sufletul tău este mulţumit şi fericit primind dragoste, afecţiune, înţelegere, apreciere, protecţie şi multe altele din partea celorlaţi.

Prin toate aceste lucruri simţim că traim, că sufletul nostru este viu că ştim să fim fericiţi, bucuroşi, împliniţi.

Darurile pe care le facem şi le primim în această perioadă a anului sunt încărcate de sentimente şi trăiri, care toate la un loc alcătuiesc acea magie pe care o simte copilul atunci când îl aşteaptă cu nerăbdare pe Moş Crăciun.

psiholog Anca-Elena Vintzeanu





Uneori gândurile pot prinde glas

15 12 2008

Uneori când fac o activitate migăloasă cum ar fi bucătaritul mai am obiceiul de a vorbi singură. Dacă nu se întâmpla acest lucru fredonez o melodie care imi vine în minte fără să fac prea mare efort a mi-o reaminti. Aşa s-a întâmplat şi acum am început conversaţia de una singură. Da, eram eu cu mine. Întâmplător sunt auzită de băieţelul meu care mă întrebă mirat:

– Mămico, acum cu cine vorbeşti? Te tot aud vorbind sau uneori cântând.

– Eh. Uneori am obiceiul asta de a vorbi de una singura, sau mai bine spus cu mine. Mi se mai întâmpla.

– Ştiu, ştiu.

După acestă conversaţie gândul îmi zboară la o întâmplare trăita recent de mine. Într-una din zile am surprins o doamnă aflată la a doua vârstă vorbind singură în timp ce îşi aşeza nişte dosare:

– Aha! Tu vii aici, tu acolo. Da, asta trebuie să stea între astea două…

La un moment dat distinsa doamnă ridică privirea şi dă cu ochii de mine. Se schimbă uşor la faţă şi jenată îmi spune:

– Uneori mi se întâmplă să mai vorbesc singură. Mă scuzaţi! Poate vi se pare ciudat.

Pe un ton calm şi liniştit îi răspund doamnei că nu este nimic, acest lucru se întâmplă multora. Şi mai toată lumea se simte jenată de acest lucru şi încearcă să dea explicaţii atunci când sunt surprinşi. Oare este ciudat?

Ca psiholog vă spun că nu, iar în cele ce urmează voi încerca să vă arăt de unde vine acet lucru care ne face să ne simţim jenaţi sau să roşim atunci când suntem surprinşi de ceilalţi, mai ales de către persoane străine. Pentru acesta vă voi povesti o altă întâmplare cu fiul meu.

Stau liniştită şi citesc o carte, iar la un moment dat aud vocea fiului meu care vine din camera lui:

– Acum eşti pregătită? Vine rândul tau şi va trebui să cânţi un cântecel. La, la, la … Da, nu uita că este ultima repetiţie, iar mai târziu va începe serbarea. Vezi! Ai reuşit. Aşa trebuie să faci …

Mă ridic uşor de pe canapea şi mă îndrept către camera lui pentru a vedea ce se întâmpla. Când ajung acolo, copilul se joacă cu nişte jucării de pluş. Şi-a construit o scenă, a adus o lampă de birou pe post de reflector, animăluşele de pluş sunt pregătite pentru spectacol. Fiecare are rolul ei, iar în scenă intră după ce au fost prezentaţi. Toată acestă imagine pare magică, parcă am intrat într-o poveste. Da, este lumea copilăriei cu acelparfum de inocenţă şi curăţenie, cu acel farmec de neuitat pe care îl trăieşti numai atunci când eşti copil.

Ceea ce nu înţelegem noi, când devenim adulţi este că acel copil care am fost nu a dispărut, el este încă în noi şi de multe ori iese la suprafaţă prin diferite modalităţi. Ne simţim jenaţi şi nu avem curajul să mărturisim celorlalţi că în sufletele noastre de adulţi încă mai simţim acel copil, că încă el mai revine, iar uneori cu lucruri nerezolvate, cu întrebări la care nu am găsit până acum răspuns.

psiholog Anca-Elena Vintzeanu