Uneori gândurile pot prinde glas

15 12 2008

Uneori când fac o activitate migăloasă cum ar fi bucătaritul mai am obiceiul de a vorbi singură. Dacă nu se întâmpla acest lucru fredonez o melodie care imi vine în minte fără să fac prea mare efort a mi-o reaminti. Aşa s-a întâmplat şi acum am început conversaţia de una singură. Da, eram eu cu mine. Întâmplător sunt auzită de băieţelul meu care mă întrebă mirat:

– Mămico, acum cu cine vorbeşti? Te tot aud vorbind sau uneori cântând.

– Eh. Uneori am obiceiul asta de a vorbi de una singura, sau mai bine spus cu mine. Mi se mai întâmpla.

– Ştiu, ştiu.

După acestă conversaţie gândul îmi zboară la o întâmplare trăita recent de mine. Într-una din zile am surprins o doamnă aflată la a doua vârstă vorbind singură în timp ce îşi aşeza nişte dosare:

– Aha! Tu vii aici, tu acolo. Da, asta trebuie să stea între astea două…

La un moment dat distinsa doamnă ridică privirea şi dă cu ochii de mine. Se schimbă uşor la faţă şi jenată îmi spune:

– Uneori mi se întâmplă să mai vorbesc singură. Mă scuzaţi! Poate vi se pare ciudat.

Pe un ton calm şi liniştit îi răspund doamnei că nu este nimic, acest lucru se întâmplă multora. Şi mai toată lumea se simte jenată de acest lucru şi încearcă să dea explicaţii atunci când sunt surprinşi. Oare este ciudat?

Ca psiholog vă spun că nu, iar în cele ce urmează voi încerca să vă arăt de unde vine acet lucru care ne face să ne simţim jenaţi sau să roşim atunci când suntem surprinşi de ceilalţi, mai ales de către persoane străine. Pentru acesta vă voi povesti o altă întâmplare cu fiul meu.

Stau liniştită şi citesc o carte, iar la un moment dat aud vocea fiului meu care vine din camera lui:

– Acum eşti pregătită? Vine rândul tau şi va trebui să cânţi un cântecel. La, la, la … Da, nu uita că este ultima repetiţie, iar mai târziu va începe serbarea. Vezi! Ai reuşit. Aşa trebuie să faci …

Mă ridic uşor de pe canapea şi mă îndrept către camera lui pentru a vedea ce se întâmpla. Când ajung acolo, copilul se joacă cu nişte jucării de pluş. Şi-a construit o scenă, a adus o lampă de birou pe post de reflector, animăluşele de pluş sunt pregătite pentru spectacol. Fiecare are rolul ei, iar în scenă intră după ce au fost prezentaţi. Toată acestă imagine pare magică, parcă am intrat într-o poveste. Da, este lumea copilăriei cu acelparfum de inocenţă şi curăţenie, cu acel farmec de neuitat pe care îl trăieşti numai atunci când eşti copil.

Ceea ce nu înţelegem noi, când devenim adulţi este că acel copil care am fost nu a dispărut, el este încă în noi şi de multe ori iese la suprafaţă prin diferite modalităţi. Ne simţim jenaţi şi nu avem curajul să mărturisim celorlalţi că în sufletele noastre de adulţi încă mai simţim acel copil, că încă el mai revine, iar uneori cu lucruri nerezolvate, cu întrebări la care nu am găsit până acum răspuns.

psiholog Anca-Elena Vintzeanu

Reclame

Acțiuni

informatie

One response

16 12 2008
Bubu

excelent scris, impresionabila tema

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s




%d blogeri au apreciat asta: