Nu, mamă! Nu vreau să fiu balerina ta

29 01 2009

Devenim adulţi şi înca mai trăiesc în noi vise neîmplinite, dorinţe neralizate, himere ale trecutului. Toate aceste lucruri care nu ne dau pace caută o modalitatea de a se transforma în realitate. De aceea cei mai la îndemâna noastră sunt copiii noştri. Da, ei pot face ceea ce noi nu am putut realiza din diferite motive.

Dar ne întrebăm dacă ei îşi doresc acest lucru?. Nu! Cu certitudine că mulţi dintre părinţi nici nu se gândesc la acest lucru când îi forţează pe cei mici să facă ceea ce ei înşişi nu au putut duce până la capăt.

Destul de des întâlnim părinţi care nu înţeleg că visele lor sunt diferite de cele ale copiilor lor, care nu fac diferenţa dintre ei şi copii lor. În aşa fel se nasc diferite tensiuni între părinte şi copil, tensiuni generate de trăirile părintelui care se cer să devină realitate. El nu înţelege de ce copilul său se revoltă, de ce se opune şi nu vrea să meargă mai departe pe calea visului neîmplinit care cere insistent să iasă la suprafaţă.

Părintele, de obicei, încearcă să aducă argumente solide pentru a-şi apăra visul său neîmplinit. Susţine că este neînţeles de către copilul său şi aduce în discuţie vremea când el însuşi era copil, iar părintele era ascultat în totalitate. Continuă cu diferite argumente, aduse în încercarea de a-şi explica lui însuşi acestă atitudine pe care o are faţă de copilul său. El nu înţelege că cere imposibilul copilului său – să fie aşa cum el nu îşi doreşte, să simtă aşa cum el nu poate simţi.

Hm, fiica mea nu înţelege absolut deloc! Ea face numai ce vrea ea. Aşa mi-a spus o mămică, care îşi forţa fiica să ia lecţii de balet pentru a deveni balerină profesionistă. Nu înţelegea de ce profesoara încercase să îi spună mai pe ocolite că fiica sa nu va face carieră în acest domeniu, şi că această carieră nu este ceea ce fetiţa îşi doreşte. Toate aceste argumente ale profesoarei de balet trecuseră pe lângă urechile mamei. Ele erau refuzate şi neacceptate de către aceasta. Până la urma mama s-a lovit de refuzul prompt al profesorei de balet care a anunţat-o că fiica sa nu mai poate continua pe motiv că s-a îngrăşat şi nu poate avea greutata care se cere unei balerine.

Dezamăgire pentru mamă. Tăcere din partea fiicei. O stare de teniune neexprimată care plutea în aer şi care prevestea furtuna care urma să vină curând. Această furtună a adus furie. Pe de-o parte furia fiicei, care era neînţeleasă de către mamă, iar pe de cealaltă parte furia care nu a putut să iasă din sufletul mamei atâţea ani. Furia mamei care nu s-a putut exprima atunci când ea la rândul său, copil fiind, a fost refuzată de profesoara de balet pe motiv că a venit prea târziu la cursul de balet şi că nu putea continua, eforturile ei neducând la nici un rezultat.

Nu s-a putut împăca cu acest gând, iar atunci când a devenit mamă dorinţa a renâscut, dar nu pentru ea, ci pentri fiica sa. Acum mai avea o speranţă pentru visul care aşteptase atâta timp să se realizeze. Dar ea nu înţelegea că greşeşte faţă de fiica sa. Orbită fiind de visul său nu vedea că fiica sa este o persoană diferită, cu propriile ei dorinţe şi vise care stăteau să devină realitate.

Neînţelegeri de acest gen sunt des întâlnite între părinte şi copil. De multe ori vedem persoane neîmplinite care au fost forţate să devină nu ceea ce şi-ar fi dorit ele, ci ceea ce au visat părinţii lor.

 

Toate aceste lucruri ar trebui să pună pe gânduri părintele, să îi facă să vadă copilul de lângă el, ci nu pe acela din el care încă mai are dorinţe şi vise neîmplinite. Să poate face distincţia dintre el şi celălalt. (psiholog Anca-Elena Vintzeanu)

Date de contact

Adresă cabinet: str. Banu Manta nr. 16, sector 1, Bucureşti

Telefon: 0730.660.505

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu

vintzeanu@yahoo.com

Anunțuri




„E nasol să devi adult, dar dacă trebuie, am să o fac şi pe asta”

9 01 2009

Mă aflu în faţa unei coli albe de hârtie şi înca nu m-am hotarât ce să scriu pe ea. Sunt multe lucruri la care mă gândesc, dar încă nu ştiu la care să mă opresc.

Mă opresc la o discuţie recentă pe care am avut-o cu un puşti de 12 ani. Este un băiat grăsuţ şi stiam că îi plac foarte mult dulciurile şi că de multe ori a avut discuţii cu părinţii din cauza acestora.

L-am văzut cam trist şi am încercat să înţeleg ce se întâmplă cu el. Discuţia noastră s-a legat de cadourile primite de Crăciun. El mi-a spus că şi-ar fi dorit cu totul şi cu totul un alt cadou decât cel pe care îl primise. Curioasă, la-am întrebat care este cadoul pe care l-a primit şi de ce îl nemulţumeşte atât de tare. Mi-a răspuns că a primit o gramadă de dulciuri şi atăt. Ar fi vrut să primească şi el măcar un CD sau ceva pentru vârsta lui, nu dulciuri.

Sunt un pic nedumerită şi îl mai întreb înca o dată ce îl nemulţumeşte atât de tare că, doar a primit ceea ce îi plăcea foarte mult. Atunci el îmi spune că anul trecut a aflat de la mama cine este Moş Crăciun şi ştie cine a pus cadourile sub brad.

Ok, îi spun eu. Sunt copii care au aflat mult mai devreme decât tine cine este Moş Crăciun şi au înţeles acest lucru. Se uită la mine şi face o grimasă. Da, dar nu înţelege-ţi că eu chiar credeam în Moş Crăciun!

În acel moment înţeleg că puştiul nu mai este un copil şi este pe cale să se transforme în altceva. Într-un adolescent. Grimasele pe care le face par a fi legate de gândurile care au apărut şi care încep să îi aducă cât mai multe întrebări. Cine sunt eu? Sunt un copil sau un adult? Ce înseamnă să fii adult? Ceilalţi nu văd ce se întâmplă cu mine?…

Las un timp de tăcere şi îl întreb dacă el vrea să crească şi să se transforme într-un adult. Îmi răspunde că e nasol să fii adult. Ai multe griji pe cap şi multe lucruri pe care trebuie să le faci. Apoi cu o altă grimasă pe chip îmi mai spune că dacă trebuie, va fi nevoit să o facă şi pe aceasta.

Acest material îl dedic unei doamne, de profesie asistentă medicală, căreia nu vreau să îi dau numele. Această doamnă, mamă a trei copii, dintre care doi cu vârste apropiate de cele ale puştiului menţionat, mi-a spus că la psiholog ajung numai cei care sunt nebuni sau au probleme grave, iar acest lucru este perceput ca o ruşine.

Părerea ta care este?

Care crezi tu că sunt problemele pentru care ai apela la un psiholog pentru tine sau pentru copilul tău?

Anca – Elena Vintzeanu, psiholog