Redefinirea relației părinte – copil

20 11 2014

Gândindu-mă la persoanele implicate într-o relație „părinte de adult” – „copil devenit adult” am scris acest material în încercarea de a clarifica ceea ce înseamnă redefinirea relației părinte – copil, atunci când copilul a ajuns la vârsta maturității.

În cabinetul de psihoterapie sunt întâlnite frecvent diferite probleme izvorâte din relațiile nepotrivite ale părinților cu copiii lor care nu mai sunt copii. Disfuncționalitățile acestor relații sunt generatoare de multiple conflicte și neînțelegeri care duc la neîmpliniri, neputințe, dezechilibre în viața persoanelor angrenate în relație. Avem curajul, sau ne este mai la îndemână, de a ajunge la o psihoterapie sau o consiliere psihologică cu copilul nostru minor, dar destul de rar avem curajul de a ajunge în cabinetul de psihoterapie cu mama sau tata pentru a ne rezolva problemele existente într-o relație de tipul copil devenit adult și părintele său. Dacă am încerca să schimbăm puțin perspectiva, am avea de câștigat echilibru interior și mulțumire de sine pentru cei implicați.

Din diferite motive – prejudecată, rușine sau lipsă de informare – persoanele prinse în astfel de relații disfuncționale evită, de cele mai multe ori, căutarea unor soluții prin intermediul unei consilieri sau psihotarapii, ajungând la deteriorări sau rupturi ale relațiilor care influențează sau se perpetuează în întregul sistem relațional al persoanei. Orice fel de relație funcțională sau disfuncțională se perpetuează de-a lungul generațiilor cu sau fără voia noastră. Modalitatea de a schimba ceva se poate găsi coștientizând și înțelegând cum se formează, se dezvoltă și funcționează relațiile.

Relația părinte – copil este cea care stă la baza tuturor relațiilor pe care le formăm și le dezvoltăm cu toate persoanele din grupurile pe care le frecventăm. Acestă relație, la fel ca și persoanele care sunt implicate în ea, evoluează și se modifică de-a lungul vieții. De aceea, este potrivit să știm că numai relațiile sănătoase sunt cele care aduc echilibru și împlinire oricărei ființe umane. Construind și perpetuând o relație sănătoasă între părinte și copil încă de la începuturile vieții, apoi între părinte și copilul devenit adult, dăruim generațiilor viitoare echilibru, maturitate și împlinire de sine. Relația între părinte și copil nu rămâne mereu aceeași, ea se transformă și se reașează pe noi poziții, cunoscând noi perspective, adică se redefinește, o dată cu creșterea copilului și transformarea lui în adult. Rolurile protagoniștilor acestei relații se transformă de la dependență și inegalitate, la independență și egalitate.

Când copiii au crescut ne poate fi greu să ne obișnuim cu ideea că aceștia au ajuns la vârsta maturității și de cele mai multe ori avem tendința de a-i considera in continuare neajutorați și lipsiți de experiență, omițând faptul că ei au crescut și că au devenit adulți, poate chiar și părinți, că sunt oameni capabili și răspunzători de propriile vieți și decizii. În acestă situație relația părinte – copil este necesar să fie redefinită pentru a evita posibilele tensiuni, conflicte sau disfuncționalități care se pot instala între cele două generații. Aceste aspecte influențează nu numai persoanele implicate în mod direct, ci și ceilalți membri colaterali ce alcătuiesc familia – soți, soții, copii sau nepoți. Astfel se nasc situații generatoare de conflicte, nemulțimiri și sentimente de neputință atât de-o parte cât și de cealaltă a relației părinte – copil. Pentru a putea evita acest gen de relații care se pot instala în viața noastră este mult mai sănătos să găsim o altă perspectivă a acestei relații, care ne-ar aduce mulțumirea și împăcarea a ceea ce trăim.

 

Câteva repere pentru redefinirea relației părinte – copil

 

În încercarea de a vă familiariza cu ceea ce înseamnă transformarea unei relații părinte – copil voi încerca să vă prezint câteva aspecte care pot fi luate în considerare, aspecre pe care le-am numit repere.

Unul dintre acestea ar fi transformarea rolului de părinte. Asta înseamnă că dacă până acum rolurile dintre părinte și copil erau inegale și exista dependența totală a copilului de alegerile și deciziile părintelui, acum acest raport s-a schimbat, amândoi fiind adulți egali, fiecare implicat și răsunzător de propriile sale alegeri și decizii. Astfel ajungem la egalitate între roluri și la independența copilului devenit adult. Ne putem reprezenta această egalitate, comparând-o cu relația dintre doi prieteni.

Un alt aspect de luat în considerare, poate fi acela de a accepta schimbările pe care le trăiți sau de a fi deschis către acest lucru. Viața trăită până acum a adus schimbări persoanelor implicare în relație. Aceste schimbări ar trebui să se desfășoare natural fără să creeze probleme, lăsându-i fiecărei persoane implicate în relație găsirea și implementarea propriilor soluții.

Crearea unei legături noi și adecvate între generații, mai poate fi considerat un reper important în redefinirea acestei relații. Astfel se găsesc noi abordări ale problemelor, se produce o eliberare din vechile roluri ce implicau dependență și inegalitate, urmată de o reintrare în noile roluri ce aduc independență și egalitate. Acest lucru este posibil printr-o separare a copilului de părinte, separare care nu poate să se producă decât cu implicarea și acordul ambelor părți. Mai clar însemnând oferirea de către părinte a libertății de decizie a copilului, precum și implicarea și asumarea acestuia din urmă în rolul de adult.

 

Câteva idei care pot ajuta părintele să redefinească relația cu copilul lui acum devenit adult:

 

  • să tratăm copiii ca pe niște adulți, considerându-i oameni în toată firea, capabili și asumați;
  • să acceptăm că ei au propria lor viață, diferită de a noastră, construită din propriile lor dorințe și alegeri;
  • să ne concentrăm asupra propriei noastre vieți, găsind noi perspective, ocupații, priorități, care ne pot ajuta să ne împlinim existența;
  • să construim relații flexibile cu copiii noștri, acum deveniți adulți;
  • să-i acceptăm cu propriile lor decizii și existențe, chiar dacă nouă nu ne fac păcere sau considerăm că sunt nepotrivite din punctul nostri de vedere;
  • să îi vedem ca pe niște egali, renunțând la poziția de autoritate din trecut;
  • să îl ajutăm să se desprindă din dependența relației părinte – copil, fiindu-le alături așa cum ei o cer și nu așa cum vrem sau considerăm noi;
  • să le oferim sprijin potrivit, numai atunci când solicită acest lucru;
  • să îi ascultăm ca pe niște prieteni, oferindu-le sfaturi numai dacă le cer;
  • să nu îl mai punem în ipostaza de copil dependent sau neajutorat etc.

 

În cazul în care nu puteți găsi acele repere de care aveți nevoie pentru a transforma relația părinte – copil devenit adult, puteți încerca să găsiți soluții potrivite căutând informații și sprijin prin intermediul unei consilieri psihologice sau psihoterapii individuale sau de familie, în funcție de situația pe care o trăiți. Acest gen de intervenție psihologică are menirea de clarifica și de a vă ajuta să înțelegeți ceea ce se întâmplă cu părintele și cu copilul acestuia devenit adult, dar și ce impact are relația părinte – copil în sistemul relațional al persoanei. Nu este niciodată prea târziu și nu este o rușine să ceri ajutor pentru a aduce ordine și înțelegere în relațiile de familie, pentru a rezolva acest gen de probleme care nu dau liniște și împăcare atât cu sine, cât și cu familia.

Consilierea psihologică sau psihoterapia individuală sau de familie te poate ajuta să înțelegi ce însemnă o relație sănătoasă atât cu cu propriul tău copil sau părinte, dar și cu celelalte persoane din viața ta, care sunt și cum pot fi depășite barierele care împiedică construirea și dezvoltarea unor relații sănătoase.

Îți mulțumesc că ai citit acest material și sper să îți fie de folos!

psiholog – psihoterapeut Anca – Elena Vințeanu

Bd. Banu Manta nr. 16, bl. 27, sc. B, parter, ap. 55, sectot 1, București

0730 660 505

 

Reclame




Consilere de cuplu

30 11 2010

Date de contact

Adresă cabinet: bd. Banu Manta nr. 16, sector 1, Bucureşti

Telefon: 0730.660.505

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu

vintzeanu@yahoo.com

Atunci când cuplul se confruntă cu o situație de criză, cei doi parteneri pot găsi sprijin în cabinetul de psihologie. Aici, cei doi pot fi susținuți  în căutarea și găsirea unor soluții la problemele cu care confruntă, precum și  în găsirea de modalități noi de abordare a relației de cuplu și a tot ceea ce presupune viața în doi.

El și ea sunt îndrumați să se descopere atât pe sine cât și pe celălalt (cu care este în relație), precum și să cunoască tainele relației care îi unește. Această descoperire sau  cunoaștere în care cei doi sunt implicați în cadrul terapiei de cuplu se realizează pas cu pas și poate fi dobândită numai în cazul în care cei doi sunt motivați să întreprindă ceva pentru ei și pentru relația lor.

Cuplul este asemeni unei ființe care crește și se dezvoltă parcurgînd anumite etape în viața sa. La începutul oricărei relații de cuplu el și ea sunt noi, iar mai apoi, treptat, acest noi se transformă în eu și tu plus relația noastră.

Dacă învățăm cum să clădim și cum să menținem frumoasă și sănătoasă relația de cuplu, atunci șansele noastre cresc în a depăși cu succes crizele pe care cuplul le întâmpină.

Aceste crize pe care cuplul le traversează în existența sa pot zgudui serios relația celor doi, putând duce la modificarea, transformarea, alterarea, ruperea relației de cuplu.  Sunt situații care pot lăsa urme profunde în sufletul celor doi, răni care uneori nu se pot vindeca ușor și care vor continua să influențeze viața celor doi, precum și relațiile viitoare ale acestora.

Situațiile de criză sunt acele momente din viața cuplului în care dinamica relațieie celor doi este perturbată de schimbări, modificări sau transformări diferite. Printre aceste momente aș putea menționa următoarele: hotarârea cuplului de a se transforma din cuplu necăsătorit în cuplu căsătorit, mutarea în casă nouă și amenajarea locuinței în care cei doi vor trăi, planificarea unei sarcini, apariția unei sarcini nedorite (naștere sau avort?), hotarârea celor doi parteneri de a deveni sau nu părinți, venirea pe lume a unui copil – perioada prenatală și cea postnatala poate creea dificultăți în viața celor doi -, copil cu probleme,  intrarea copilului în pubertate sau adolescență, plecarea copilului/copiilor de acasă, îmbolnăvirea partenerului, pensionarea etc.

Consilierea de cuplu se adresează acelor cupluri

care trec prin diferite situații, cum ari fi:

  • divergențe, discuții, tensiuni legate de o sarcină dorită sau nedorită – sarcină sau avort?
  • a deveni sau a nu deveni părinți – este sau nu este momentul de a deveni părinți?
  • maternitate și postmaternitate – se petrec shimbări pe care nu le înțelegem și apar sentimente pe care nu știm cum sa le gestionam!
  • venirea pe lume a unui copil – cum abordez rolul de părinte?
  • stări de conflicte, tensiuni, certuri apărute din diferite motive în viața cuplului – nu ne mai înțelegem, ne certăm din orice!
  • perioade de separare sau divorț – cum voi putea trăi fără el sau ea?
  • indecizia de a rămâne în relație – nu știu! să plec sau să rămân?
  • dificultăți de comunicare, relaționare – nu știm să comunicăm? nu știm să ne înțelegem unul pe celălalt?
  • alte dificultăți în viața cuplului: boală, pierderi ale unor persoane importante (prieteni, persoane din familia extinsă), sexualitate, gelozie, agresiune etc.

Contact:

psiholog psihoterapeut Anca – Elena Vintzeanu,

vintzeanu@yahoo.com

telefon: 0730.660.505

Bd. Banu Manta nr 16

sector 1, Bucureşti





Cine? Cum? Când apelam la o consiliere psihologică sau psihoterapie?

20 12 2009

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vințeanu

vintzeanu@yahoo.com

Momentele sau situaţiile din viaţa noastră în care suntem cuprinşi de nemulţumire, îngrijorare, tensiune, teamă, frustrare, vinovăţie, neputinţă şi multe alte sentimente sau trăiri negative care generează blocaje sau greutate în adaptarea la viaţa pe care o ducem.

Dacă aceste trăiri sunt resimţite intens şi pe o perioadă mai lungă de timp, sau dacă apar din când în când creându-ne diferite dificultăţi de adaptare în diverse medii (şcolar, profesional, familial etc.) sau bolcaje care ne îngreunează drumul existenţei noastre, atunci avem posibilitatea de a face ceva pentru noi pentru a depăşi aceste situaţii sau stări dificile.

Acest a face ceva pentru noi este de fapt începutul unei noi experienţe care ne ajută să clarificăm sau să vedem mult mai bine ceea ce este în noi, ceea ce ne împiedică să putem merge mai departe pe drumul existenţei noastre.

Acest lucru îl putem face organizat, într-un cadru securizant, alături de consilier sau psihoterapeut care ne ghideză în această experineţă de cunoaştere interioară.

Numai aflând ceea ce este în noi, numai cunoscându-ne propria interioritate putem afla care sunt acele părţi ale noastre care ne opresc în creştrea noastră psihologică, care nu ne lasă să evoluăm mai departe în existenţa pe care o trăim.

Această experienţă, care poate fi trăită numai în cadrul securizant pe care îl oferă consilierul sau terapeutul, ne poate ajuta să descoperim în noi potenţialităţi. Părţi mai puţin cunoscute sau chiar încă necunoscute nouă care vor deveni ancore în redobândirea echilibrului de care avem atâta nevoie pentru a face faţă situaţiilor de viaţă care au fost, care sunt şi care vor veni odată cu firul existenţei noastre.

Cine apelează la o astfel de experienţă are posibilitatea de a dobândi acele abilităţi de care are nevoie pentru a depăşi situaţii sau experienţe care au lăsat urme, pentru a depăşi trăirile negative, comportamentele şi atitudinile nepotrivite care nu ne lasă să evoluăm.

Când apelăm la o astfel de intervenţie psihologică, pentru a obţine rezultate cât mai eficiente este necesar să fim motivaţi, să ne dorim o schimbare în modul nostru de a vedea lucrurile care vin din noi pentru a putea schimba ceva în exterior, în realitatea exterioară, în relaţiile pe care le clădim cu ceilalţi, cu oamenii din jurul nostru.

Câteva exemple de situaţii în care putem apela la serviciile psihologice sunt:

  • –       situaţii în care se produc diferite schimbări ale mediului în care trăim, cum ar fi: mediul educaţional, şcolar, profesional, familial etc.;
  • –       situaţii de viaţă care au ca rezultat diferite experienţe traumatice şi care au lăsat urme sau răni sufleteşti;
  • –       situaţii în care am fost nevoiţi să trăim separări, cum ar fi: divorţul, decesul unei persoane apropiate etc.;
  • –       situaţii în care ne simţim timizi, neputincioşi, suprasolicitaţi, că nu putem face faţă aşa cum ne-am dori noi evenimentelor care ne înconjoară;
  • –       atunci când trăim o depresie;
  • –       când suferim de diferite temeri, frici, atacuri de panică;
  • –       situaţii în care întâmpinăm dificultăţi de comunicare sau dificultăţi de relaţionare cu alte persoane;
  • –       când întâmpinăm dificultăţi în luarea unor decizii mai mult sau mai puţin importante pentru noi;
  • –       tulburări de somn etc.




Oglindă, oglinjoară

11 11 2009

Mă uit în oglindă şi nu îmi place ceea ce văd. Nu mai sunt copil, dar încă mai vreau să fiu pentru că îmi este teamă. Îmi este teamă să cresc, să devin adult, să nu mai fiu eu cel de până acum. Simt tristeţe şi singuratate. Simt că părinţii mei nu mă înţeleg şi nu văd ceea ce se întâmplă cu mine. Mă doare şi mă apasă din ce în ce mai tare. Îmi vine să ţip. Îmi vine să fug. Să mă ascund pentru a înţelege ceea ce se întâmplă cu mine. Mi-e greu să exprim aceste lucruri, şi îmi este din ce în ce mai greu să comunic cu părinţii mei ceea ce simt. Mă uit la ei şi nu îi mai văd cu aceeaşi ochi de copil. Acum ei sunt altfel, dar şi eu sunt altfel şi nu am cui să spun acest lucru. Uneori sunt nervos, alteori visător, iar stările care mă inundă nu le înţeleg şi nici nu ştiu cui i-aş putea spune aceste lucruri despre mine. Ai mei nu mă înţeleg, sunt panicaţi, nervoşi şi de cele mai multe ori nu au timp sau rabdare pentru a mă asculta, iar eu simt că vina este a mea. Ei nu văd că între noi se sapă o prapastie adâncă. Aş vrea să clădesc punţi, dar îmi este frică. Mi-e teamă că nu voi fi înţeles, şi iar voi fi certat că nu sunt cum eram până acum, un copilaş dragălaş care îşi diviniza părinţii. Oare de ce îi văd acum cu alţi ochi? Oare de ce în sufletul meu se amestecă atâtea trăiri? Mă simt dezorientat şi am nevoie de înţelegere şi de sprijin.

Mă uit în oglindă şi văd cum trupul meu nu mai este la fel. Este modificat şi nu îmi place acest lucru. Mă face să îl ascund sub haine, sub alte accesorii care adulţilor nu le plac. Nu îmi găsesc locul, nu prea ştiu cine sunt. Mai sunt un copil? Ce se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă cu ai mei şi de ce acum mi-au devenit din prieteni dujman

Mă uit în oglindă şi încă nu ştiu foarte clar cine sunt sau ce am să devin. Aş vrea să fiu în multe feluri, dar încă nu m-am hotărât cum să fiu, cine să fiu.

Ma uit în oglindă şi uneori plâng pentru că sunt pe cale să pierd ceva. Ce anume nu ştiu! Probabil, copilăria mea.

În textul de mai sus am încercat să surprind o frântură din adolescenţă pentru cei care trăiesc această etapa, dar în mod special pentru cei care au trecut de ea. Poate am reuşit sau poate nu. Dar sper măcar să fi atras atenţia celui care este părinte de adolescent şi care a uitat că şi el a fost adolescent cândva. Dacă vrei poţi adauga şi tu la comentarii impresii sau amintiri despre adolescenţa ta. Poate aşa reuşim să-i sprijinim şi pe alţii, părinţi sau adolescenţi prinşi în mirajele acestei etape de viaţă.

Date de contact

Adresă cabinet: str. Banu Manta nr. 16, sector 1, Bucureşti

Telefon: 0730.660.505

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu

vintzeanu@yahoo.com





Când îţi protejezi copilul în exces, poţi dărâma în loc să clădeşti

17 03 2009

Uneori suntem extrem de protectivi cu copiii noştri. Nu vrem ca ei să fie răniţi, cum, probabil, s-a întâmplat cu noi când eram copii. Teama pentru copiii noştri, grija mărită faţă de ei, dorinţa de ai proteja oricând şi oriunde ne face să alunecăm fără să gândim pe panta excesului. Aşa putem deveni asemeni unor cloşti care sunt mereu vigilente cu puii care abia au ieşit din ou. Dar, tot asemeni cloştilor, nu ne dăm seama că puii pe care îi avem în grijă pot fi nişte răţuşte care au nevoie de puţină apa unde să se poată bălacii pentru a se simţi în mediul lor.

Copiii seamănă cu părinţii lor, dar nu sunt nişte mici clone ale acestora. Ei sunt diferiţi şi au nevoie de propria lor experienţă pentru a putea avea propria lor viaţă, pentru a putea dobândi propria lor identitate. Numai aşa se pot dezvolta firesc şi normal. Numai aşa pot dobândi acea experienţă, apoi acele calităţi care să îi poată ajuta să se ferească ei înşişi de pericolele care le oferă existenţa. Aşa pot învăţa cum să treacă acele obstacolele care apar drumul vieţii oricărui om la un moment dat. Obstacolele se numesc încercări ale vieţii, iar ele sunt menite pentru a fi trecute, pentru a putea deveni o fiinţe împlinite.

Pe acest drum al vieţii, noi oamenii suntem asemeni eroilor din basme care trec o succesiune de probe, pentru ca în final, de exemplu, să intre în posesia merelor de aur.

Dar, revenind la copiii noştri, putem vedea cum deseori mama nu conştientizează că prin grijă excesivă poate dăuna copilului ei. Ea, fără să vrea, nu îl poate lăsa să fie aşa cum îşi doreşte el pentru a putea să se dezvolte, să crească pentru a putea să se încumete fără teamă pe drumul plin de încercări al propriei vieţi.

Am întâlnit situaţii în care mama nu îşi lasa fiica să se joace cu copiii de pe stradă pe motiv că aceştia nu îi puteau oferi decât lucruri urâte: înjurături, comportamente agresive, proastă creştere etc. Acest lucru nu era înţeles asa de către copil care devenea din ce în ce mai nervos şi mai dificil. Mama se mira de ce se întâmplă acest lucru şi nu putea să îşi explice de ce fiica sa este atât de ciudată şi dificilă. Fetiţa începuse să îşi creeze o lume a ei, imaginară, total diferită de ce a reală, iar în mediul de la şcoală se simţea izolată şi ironizată de colegii care nu ştiau prin ce trece ea.

Dacă fetiţa încerca să se apropie de un copil de aceeaşi vârstă cu ea, la şcoală, prin vecini, sau prieteni, mama intervenea şi de cele mai multe ori o îndepărta, nelăsând-o pe motiv că toţi ceilalţi aveau diferite comportamente care erau nepotrivite şi care o puteau influenţa în mod negativ.

Problema în loc să se rezolve de la sine aşa cum spera mama se acutiza din ce în ce mai mult. Acum nu mai mai aveam de-a face cu o mamă care dorea numai bine pentru fiica sa, încercând să o protejeze de prietenii pe care copila şi-i putea face, ci aveam de-a face cu o mamă care nu conştientiza că acea grijă excesivă îi face rău copilului ei. Situaţia se acutiza din ce în ce mai mult, iar problema nu mai era a mamei ci şi a fiicei care devenise din ce în ce mai nemulţumită şi mai neînţeleasă.

În aşa fel mama, din dorinţa ei de a nu i se întâmpla nimic rău sau urât fiicei sale, în loc să clădească un om îl dărâma. (psiholog Anca-Elena Vintzeanu)

Date de contact

Adresă cabinet: str. Banu Manta nr. 16, sector 1, Bucureşti

Telefon: 0730.660.505

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu

vintzeanu@yahoo.com





Nu, mamă! Nu vreau să fiu balerina ta

29 01 2009

Devenim adulţi şi înca mai trăiesc în noi vise neîmplinite, dorinţe neralizate, himere ale trecutului. Toate aceste lucruri care nu ne dau pace caută o modalitatea de a se transforma în realitate. De aceea cei mai la îndemâna noastră sunt copiii noştri. Da, ei pot face ceea ce noi nu am putut realiza din diferite motive.

Dar ne întrebăm dacă ei îşi doresc acest lucru?. Nu! Cu certitudine că mulţi dintre părinţi nici nu se gândesc la acest lucru când îi forţează pe cei mici să facă ceea ce ei înşişi nu au putut duce până la capăt.

Destul de des întâlnim părinţi care nu înţeleg că visele lor sunt diferite de cele ale copiilor lor, care nu fac diferenţa dintre ei şi copii lor. În aşa fel se nasc diferite tensiuni între părinte şi copil, tensiuni generate de trăirile părintelui care se cer să devină realitate. El nu înţelege de ce copilul său se revoltă, de ce se opune şi nu vrea să meargă mai departe pe calea visului neîmplinit care cere insistent să iasă la suprafaţă.

Părintele, de obicei, încearcă să aducă argumente solide pentru a-şi apăra visul său neîmplinit. Susţine că este neînţeles de către copilul său şi aduce în discuţie vremea când el însuşi era copil, iar părintele era ascultat în totalitate. Continuă cu diferite argumente, aduse în încercarea de a-şi explica lui însuşi acestă atitudine pe care o are faţă de copilul său. El nu înţelege că cere imposibilul copilului său – să fie aşa cum el nu îşi doreşte, să simtă aşa cum el nu poate simţi.

Hm, fiica mea nu înţelege absolut deloc! Ea face numai ce vrea ea. Aşa mi-a spus o mămică, care îşi forţa fiica să ia lecţii de balet pentru a deveni balerină profesionistă. Nu înţelegea de ce profesoara încercase să îi spună mai pe ocolite că fiica sa nu va face carieră în acest domeniu, şi că această carieră nu este ceea ce fetiţa îşi doreşte. Toate aceste argumente ale profesoarei de balet trecuseră pe lângă urechile mamei. Ele erau refuzate şi neacceptate de către aceasta. Până la urma mama s-a lovit de refuzul prompt al profesorei de balet care a anunţat-o că fiica sa nu mai poate continua pe motiv că s-a îngrăşat şi nu poate avea greutata care se cere unei balerine.

Dezamăgire pentru mamă. Tăcere din partea fiicei. O stare de teniune neexprimată care plutea în aer şi care prevestea furtuna care urma să vină curând. Această furtună a adus furie. Pe de-o parte furia fiicei, care era neînţeleasă de către mamă, iar pe de cealaltă parte furia care nu a putut să iasă din sufletul mamei atâţea ani. Furia mamei care nu s-a putut exprima atunci când ea la rândul său, copil fiind, a fost refuzată de profesoara de balet pe motiv că a venit prea târziu la cursul de balet şi că nu putea continua, eforturile ei neducând la nici un rezultat.

Nu s-a putut împăca cu acest gând, iar atunci când a devenit mamă dorinţa a renâscut, dar nu pentru ea, ci pentri fiica sa. Acum mai avea o speranţă pentru visul care aşteptase atâta timp să se realizeze. Dar ea nu înţelegea că greşeşte faţă de fiica sa. Orbită fiind de visul său nu vedea că fiica sa este o persoană diferită, cu propriile ei dorinţe şi vise care stăteau să devină realitate.

Neînţelegeri de acest gen sunt des întâlnite între părinte şi copil. De multe ori vedem persoane neîmplinite care au fost forţate să devină nu ceea ce şi-ar fi dorit ele, ci ceea ce au visat părinţii lor.

 

Toate aceste lucruri ar trebui să pună pe gânduri părintele, să îi facă să vadă copilul de lângă el, ci nu pe acela din el care încă mai are dorinţe şi vise neîmplinite. Să poate face distincţia dintre el şi celălalt. (psiholog Anca-Elena Vintzeanu)

Date de contact

Adresă cabinet: str. Banu Manta nr. 16, sector 1, Bucureşti

Telefon: 0730.660.505

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu

vintzeanu@yahoo.com





„E nasol să devi adult, dar dacă trebuie, am să o fac şi pe asta”

9 01 2009

Mă aflu în faţa unei coli albe de hârtie şi înca nu m-am hotarât ce să scriu pe ea. Sunt multe lucruri la care mă gândesc, dar încă nu ştiu la care să mă opresc.

Mă opresc la o discuţie recentă pe care am avut-o cu un puşti de 12 ani. Este un băiat grăsuţ şi stiam că îi plac foarte mult dulciurile şi că de multe ori a avut discuţii cu părinţii din cauza acestora.

L-am văzut cam trist şi am încercat să înţeleg ce se întâmplă cu el. Discuţia noastră s-a legat de cadourile primite de Crăciun. El mi-a spus că şi-ar fi dorit cu totul şi cu totul un alt cadou decât cel pe care îl primise. Curioasă, la-am întrebat care este cadoul pe care l-a primit şi de ce îl nemulţumeşte atât de tare. Mi-a răspuns că a primit o gramadă de dulciuri şi atăt. Ar fi vrut să primească şi el măcar un CD sau ceva pentru vârsta lui, nu dulciuri.

Sunt un pic nedumerită şi îl mai întreb înca o dată ce îl nemulţumeşte atât de tare că, doar a primit ceea ce îi plăcea foarte mult. Atunci el îmi spune că anul trecut a aflat de la mama cine este Moş Crăciun şi ştie cine a pus cadourile sub brad.

Ok, îi spun eu. Sunt copii care au aflat mult mai devreme decât tine cine este Moş Crăciun şi au înţeles acest lucru. Se uită la mine şi face o grimasă. Da, dar nu înţelege-ţi că eu chiar credeam în Moş Crăciun!

În acel moment înţeleg că puştiul nu mai este un copil şi este pe cale să se transforme în altceva. Într-un adolescent. Grimasele pe care le face par a fi legate de gândurile care au apărut şi care încep să îi aducă cât mai multe întrebări. Cine sunt eu? Sunt un copil sau un adult? Ce înseamnă să fii adult? Ceilalţi nu văd ce se întâmplă cu mine?…

Las un timp de tăcere şi îl întreb dacă el vrea să crească şi să se transforme într-un adult. Îmi răspunde că e nasol să fii adult. Ai multe griji pe cap şi multe lucruri pe care trebuie să le faci. Apoi cu o altă grimasă pe chip îmi mai spune că dacă trebuie, va fi nevoit să o facă şi pe aceasta.

Acest material îl dedic unei doamne, de profesie asistentă medicală, căreia nu vreau să îi dau numele. Această doamnă, mamă a trei copii, dintre care doi cu vârste apropiate de cele ale puştiului menţionat, mi-a spus că la psiholog ajung numai cei care sunt nebuni sau au probleme grave, iar acest lucru este perceput ca o ruşine.

Părerea ta care este?

Care crezi tu că sunt problemele pentru care ai apela la un psiholog pentru tine sau pentru copilul tău?

Anca – Elena Vintzeanu, psiholog