Redefinirea relației părinte – copil

20 11 2014

Gândindu-mă la persoanele implicate într-o relație „părinte de adult” – „copil devenit adult” am scris acest material în încercarea de a clarifica ceea ce înseamnă redefinirea relației părinte – copil, atunci când copilul a ajuns la vârsta maturității.

În cabinetul de psihoterapie sunt întâlnite frecvent diferite probleme izvorâte din relațiile nepotrivite ale părinților cu copiii lor care nu mai sunt copii. Disfuncționalitățile acestor relații sunt generatoare de multiple conflicte și neînțelegeri care duc la neîmpliniri, neputințe, dezechilibre în viața persoanelor angrenate în relație. Avem curajul, sau ne este mai la îndemână, de a ajunge la o psihoterapie sau o consiliere psihologică cu copilul nostru minor, dar destul de rar avem curajul de a ajunge în cabinetul de psihoterapie cu mama sau tata pentru a ne rezolva problemele existente într-o relație de tipul copil devenit adult și părintele său. Dacă am încerca să schimbăm puțin perspectiva, am avea de câștigat echilibru interior și mulțumire de sine pentru cei implicați.

Din diferite motive – prejudecată, rușine sau lipsă de informare – persoanele prinse în astfel de relații disfuncționale evită, de cele mai multe ori, căutarea unor soluții prin intermediul unei consilieri sau psihotarapii, ajungând la deteriorări sau rupturi ale relațiilor care influențează sau se perpetuează în întregul sistem relațional al persoanei. Orice fel de relație funcțională sau disfuncțională se perpetuează de-a lungul generațiilor cu sau fără voia noastră. Modalitatea de a schimba ceva se poate găsi coștientizând și înțelegând cum se formează, se dezvoltă și funcționează relațiile.

Relația părinte – copil este cea care stă la baza tuturor relațiilor pe care le formăm și le dezvoltăm cu toate persoanele din grupurile pe care le frecventăm. Acestă relație, la fel ca și persoanele care sunt implicate în ea, evoluează și se modifică de-a lungul vieții. De aceea, este potrivit să știm că numai relațiile sănătoase sunt cele care aduc echilibru și împlinire oricărei ființe umane. Construind și perpetuând o relație sănătoasă între părinte și copil încă de la începuturile vieții, apoi între părinte și copilul devenit adult, dăruim generațiilor viitoare echilibru, maturitate și împlinire de sine. Relația între părinte și copil nu rămâne mereu aceeași, ea se transformă și se reașează pe noi poziții, cunoscând noi perspective, adică se redefinește, o dată cu creșterea copilului și transformarea lui în adult. Rolurile protagoniștilor acestei relații se transformă de la dependență și inegalitate, la independență și egalitate.

Când copiii au crescut ne poate fi greu să ne obișnuim cu ideea că aceștia au ajuns la vârsta maturității și de cele mai multe ori avem tendința de a-i considera in continuare neajutorați și lipsiți de experiență, omițând faptul că ei au crescut și că au devenit adulți, poate chiar și părinți, că sunt oameni capabili și răspunzători de propriile vieți și decizii. În acestă situație relația părinte – copil este necesar să fie redefinită pentru a evita posibilele tensiuni, conflicte sau disfuncționalități care se pot instala între cele două generații. Aceste aspecte influențează nu numai persoanele implicate în mod direct, ci și ceilalți membri colaterali ce alcătuiesc familia – soți, soții, copii sau nepoți. Astfel se nasc situații generatoare de conflicte, nemulțimiri și sentimente de neputință atât de-o parte cât și de cealaltă a relației părinte – copil. Pentru a putea evita acest gen de relații care se pot instala în viața noastră este mult mai sănătos să găsim o altă perspectivă a acestei relații, care ne-ar aduce mulțumirea și împăcarea a ceea ce trăim.

 

Câteva repere pentru redefinirea relației părinte – copil

 

În încercarea de a vă familiariza cu ceea ce înseamnă transformarea unei relații părinte – copil voi încerca să vă prezint câteva aspecte care pot fi luate în considerare, aspecre pe care le-am numit repere.

Unul dintre acestea ar fi transformarea rolului de părinte. Asta înseamnă că dacă până acum rolurile dintre părinte și copil erau inegale și exista dependența totală a copilului de alegerile și deciziile părintelui, acum acest raport s-a schimbat, amândoi fiind adulți egali, fiecare implicat și răsunzător de propriile sale alegeri și decizii. Astfel ajungem la egalitate între roluri și la independența copilului devenit adult. Ne putem reprezenta această egalitate, comparând-o cu relația dintre doi prieteni.

Un alt aspect de luat în considerare, poate fi acela de a accepta schimbările pe care le trăiți sau de a fi deschis către acest lucru. Viața trăită până acum a adus schimbări persoanelor implicare în relație. Aceste schimbări ar trebui să se desfășoare natural fără să creeze probleme, lăsându-i fiecărei persoane implicate în relație găsirea și implementarea propriilor soluții.

Crearea unei legături noi și adecvate între generații, mai poate fi considerat un reper important în redefinirea acestei relații. Astfel se găsesc noi abordări ale problemelor, se produce o eliberare din vechile roluri ce implicau dependență și inegalitate, urmată de o reintrare în noile roluri ce aduc independență și egalitate. Acest lucru este posibil printr-o separare a copilului de părinte, separare care nu poate să se producă decât cu implicarea și acordul ambelor părți. Mai clar însemnând oferirea de către părinte a libertății de decizie a copilului, precum și implicarea și asumarea acestuia din urmă în rolul de adult.

 

Câteva idei care pot ajuta părintele să redefinească relația cu copilul lui acum devenit adult:

 

  • să tratăm copiii ca pe niște adulți, considerându-i oameni în toată firea, capabili și asumați;
  • să acceptăm că ei au propria lor viață, diferită de a noastră, construită din propriile lor dorințe și alegeri;
  • să ne concentrăm asupra propriei noastre vieți, găsind noi perspective, ocupații, priorități, care ne pot ajuta să ne împlinim existența;
  • să construim relații flexibile cu copiii noștri, acum deveniți adulți;
  • să-i acceptăm cu propriile lor decizii și existențe, chiar dacă nouă nu ne fac păcere sau considerăm că sunt nepotrivite din punctul nostri de vedere;
  • să îi vedem ca pe niște egali, renunțând la poziția de autoritate din trecut;
  • să îl ajutăm să se desprindă din dependența relației părinte – copil, fiindu-le alături așa cum ei o cer și nu așa cum vrem sau considerăm noi;
  • să le oferim sprijin potrivit, numai atunci când solicită acest lucru;
  • să îi ascultăm ca pe niște prieteni, oferindu-le sfaturi numai dacă le cer;
  • să nu îl mai punem în ipostaza de copil dependent sau neajutorat etc.

 

În cazul în care nu puteți găsi acele repere de care aveți nevoie pentru a transforma relația părinte – copil devenit adult, puteți încerca să găsiți soluții potrivite căutând informații și sprijin prin intermediul unei consilieri psihologice sau psihoterapii individuale sau de familie, în funcție de situația pe care o trăiți. Acest gen de intervenție psihologică are menirea de clarifica și de a vă ajuta să înțelegeți ceea ce se întâmplă cu părintele și cu copilul acestuia devenit adult, dar și ce impact are relația părinte – copil în sistemul relațional al persoanei. Nu este niciodată prea târziu și nu este o rușine să ceri ajutor pentru a aduce ordine și înțelegere în relațiile de familie, pentru a rezolva acest gen de probleme care nu dau liniște și împăcare atât cu sine, cât și cu familia.

Consilierea psihologică sau psihoterapia individuală sau de familie te poate ajuta să înțelegi ce însemnă o relație sănătoasă atât cu cu propriul tău copil sau părinte, dar și cu celelalte persoane din viața ta, care sunt și cum pot fi depășite barierele care împiedică construirea și dezvoltarea unor relații sănătoase.

Îți mulțumesc că ai citit acest material și sper să îți fie de folos!

psiholog – psihoterapeut Anca – Elena Vințeanu

Bd. Banu Manta nr. 16, bl. 27, sc. B, parter, ap. 55, sectot 1, București

0730 660 505

 

Anunțuri




Nu, mamă! Nu vreau să fiu balerina ta

29 01 2009

Devenim adulţi şi înca mai trăiesc în noi vise neîmplinite, dorinţe neralizate, himere ale trecutului. Toate aceste lucruri care nu ne dau pace caută o modalitatea de a se transforma în realitate. De aceea cei mai la îndemâna noastră sunt copiii noştri. Da, ei pot face ceea ce noi nu am putut realiza din diferite motive.

Dar ne întrebăm dacă ei îşi doresc acest lucru?. Nu! Cu certitudine că mulţi dintre părinţi nici nu se gândesc la acest lucru când îi forţează pe cei mici să facă ceea ce ei înşişi nu au putut duce până la capăt.

Destul de des întâlnim părinţi care nu înţeleg că visele lor sunt diferite de cele ale copiilor lor, care nu fac diferenţa dintre ei şi copii lor. În aşa fel se nasc diferite tensiuni între părinte şi copil, tensiuni generate de trăirile părintelui care se cer să devină realitate. El nu înţelege de ce copilul său se revoltă, de ce se opune şi nu vrea să meargă mai departe pe calea visului neîmplinit care cere insistent să iasă la suprafaţă.

Părintele, de obicei, încearcă să aducă argumente solide pentru a-şi apăra visul său neîmplinit. Susţine că este neînţeles de către copilul său şi aduce în discuţie vremea când el însuşi era copil, iar părintele era ascultat în totalitate. Continuă cu diferite argumente, aduse în încercarea de a-şi explica lui însuşi acestă atitudine pe care o are faţă de copilul său. El nu înţelege că cere imposibilul copilului său – să fie aşa cum el nu îşi doreşte, să simtă aşa cum el nu poate simţi.

Hm, fiica mea nu înţelege absolut deloc! Ea face numai ce vrea ea. Aşa mi-a spus o mămică, care îşi forţa fiica să ia lecţii de balet pentru a deveni balerină profesionistă. Nu înţelegea de ce profesoara încercase să îi spună mai pe ocolite că fiica sa nu va face carieră în acest domeniu, şi că această carieră nu este ceea ce fetiţa îşi doreşte. Toate aceste argumente ale profesoarei de balet trecuseră pe lângă urechile mamei. Ele erau refuzate şi neacceptate de către aceasta. Până la urma mama s-a lovit de refuzul prompt al profesorei de balet care a anunţat-o că fiica sa nu mai poate continua pe motiv că s-a îngrăşat şi nu poate avea greutata care se cere unei balerine.

Dezamăgire pentru mamă. Tăcere din partea fiicei. O stare de teniune neexprimată care plutea în aer şi care prevestea furtuna care urma să vină curând. Această furtună a adus furie. Pe de-o parte furia fiicei, care era neînţeleasă de către mamă, iar pe de cealaltă parte furia care nu a putut să iasă din sufletul mamei atâţea ani. Furia mamei care nu s-a putut exprima atunci când ea la rândul său, copil fiind, a fost refuzată de profesoara de balet pe motiv că a venit prea târziu la cursul de balet şi că nu putea continua, eforturile ei neducând la nici un rezultat.

Nu s-a putut împăca cu acest gând, iar atunci când a devenit mamă dorinţa a renâscut, dar nu pentru ea, ci pentri fiica sa. Acum mai avea o speranţă pentru visul care aşteptase atâta timp să se realizeze. Dar ea nu înţelegea că greşeşte faţă de fiica sa. Orbită fiind de visul său nu vedea că fiica sa este o persoană diferită, cu propriile ei dorinţe şi vise care stăteau să devină realitate.

Neînţelegeri de acest gen sunt des întâlnite între părinte şi copil. De multe ori vedem persoane neîmplinite care au fost forţate să devină nu ceea ce şi-ar fi dorit ele, ci ceea ce au visat părinţii lor.

 

Toate aceste lucruri ar trebui să pună pe gânduri părintele, să îi facă să vadă copilul de lângă el, ci nu pe acela din el care încă mai are dorinţe şi vise neîmplinite. Să poate face distincţia dintre el şi celălalt. (psiholog Anca-Elena Vintzeanu)

Date de contact

Adresă cabinet: str. Banu Manta nr. 16, sector 1, Bucureşti

Telefon: 0730.660.505

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu

vintzeanu@yahoo.com