Băieţelul şi Albă ca Zăpada

22 06 2009

Îmi amintesc de un copil, care în fiecare seară o ruga pe mama sa să îi spună basmul Albă ca Zăpada. Îi plăcea atât de mult încât l-ar fi ascultat la nesfârşit fără să se plictisească. Pentru că dragostea sa pentru Albă ca Zăpada era mare, o rugase pe mama să o deseneze, pentru ca el să o coloreze şi mai apoi să o decupeze frumos. Aşa personajul din poveste cu puţină magie devenea un personaj concret care era prezent în jocurile sale. Albă ca Zapăda era pusă la loc de cinste atunci când era ora mesei sau se apropia ora de culcare.

Magia folosită în jocurile sale îl ajuta pe băieţel ca Albă ca Zăpada să devină un personaj viu cu care se putea juca. Tot aşa el căpăta puterea de a transforma orice obiect sau întâmplare aşa cum îşi dorea sau vroia el în acel moment, şi să devină oricine ar fi vrut. De multe ori îl puteai auzi cum purta conversaţii cu personaje de poveste întruchipate de diferite jucărioare care puteau fi găsite în camera lui, ca de altfel prezente în camera oricărui copil.
Când intra în lumea jocului, cei mari ascultau miraţi la ce se întâmpla acolo, la replicile care erau rostite de micuţ cu abilitate şi măiestrie. Aşa băieţelul descoperise cum să o învingă pe mama cea rea, vrăjitoarea, din poveastea Albă ca Zapada, pentru ca aceasta să nu mai poate face niciodată rău fetei frumoase pe care el o purta cu grijă şi o punea la loc de cinste în fiecare seară înainte de culcare. Şi tot aşa el descoperise care erau acele calităţi care i-ar fi trebuit fetei din poveste pentru a nu se mai lăsa amăgită sau păcalită de fiecare dată de mama sa.
Cred că povestea asta ţi-a amintit că şi tu ai avut în copilărie o poveste preferată, că şi tu ai adus în jocurile tale personaje care ţi-au adus vise frumoase atât în somn, cât şi în jocurile copilăriei tale. Tot din jocuri şi poveşti ai învăţat multe atât despre tine, cât şi despre celalţi. Şi tot aşa ai aflat că pot exista diferite soluţii la situaţii care păreau fără ieşire.
Basmele, poveştile, jocurile devin instrumente de lucru pentru cel care vindecă suflete. Cum în fiecare din noi, indiferent de vârstă, există un copil cele povestite de mine mai sus sunt elemente importante în diferite terapii.
În interiorul copilului există o lume magică, uneori uitată sau ignorată de către persoana adultă. Acest lucru devenind de multe ori sursa conflictelor dintre părinţi şi copiii lor.
Jocul folosit într-un cadru terapeutic înlesneşte accesul la această lume magică a copilului, astfel încât lumea copilului şi cea a adultului pot fi puse în legătură pentru a comunica, sau pentru a învăţa să comunice, cât şi pentru a se influenţa una pe cealaltă.
În cazul copilului sau adolescentului, jocul folosit în terapie oferă acestuia posibilitatea de a înţelege evenimente din viaţa reală, evenimente pe care încă nu le-a înţeles, nu ştie cum să le gestioneze şi cum să le primească în interiorul său pentru a nu deveni obstacole în calea dezvoltării sale psihice sau emoţionale.
Exprimarea nevoilor, a sentimentelor, a trăirilor, a experienţelor de viaţă devin posibile în cadrul securizant al terapiei. Astfel, cei care intră într-un program de terapie pot dobândi comportamente noi, mai adaptate la realitatea în care trăiesc.
Pentru copilul sau adolescentul cu diferite dificultăţi sau probleme terapiile care folosesc jocul ca instrument de lucru pot aduce o optimizare, pot oferi un suport, scoţând la suprafaţă potenţialul de care copilul are nevoie pentru a se adapta şi a creşte echilibrat. (psiholog psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu)

Date de contact

Adresă cabinet: str. Banu Manta nr. 16, sector 1, Bucureşti

Telefon: 0730.660.505

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu

vintzeanu@yahoo.com

Reclame




Când îţi protejezi copilul în exces, poţi dărâma în loc să clădeşti

17 03 2009

Uneori suntem extrem de protectivi cu copiii noştri. Nu vrem ca ei să fie răniţi, cum, probabil, s-a întâmplat cu noi când eram copii. Teama pentru copiii noştri, grija mărită faţă de ei, dorinţa de ai proteja oricând şi oriunde ne face să alunecăm fără să gândim pe panta excesului. Aşa putem deveni asemeni unor cloşti care sunt mereu vigilente cu puii care abia au ieşit din ou. Dar, tot asemeni cloştilor, nu ne dăm seama că puii pe care îi avem în grijă pot fi nişte răţuşte care au nevoie de puţină apa unde să se poată bălacii pentru a se simţi în mediul lor.

Copiii seamănă cu părinţii lor, dar nu sunt nişte mici clone ale acestora. Ei sunt diferiţi şi au nevoie de propria lor experienţă pentru a putea avea propria lor viaţă, pentru a putea dobândi propria lor identitate. Numai aşa se pot dezvolta firesc şi normal. Numai aşa pot dobândi acea experienţă, apoi acele calităţi care să îi poată ajuta să se ferească ei înşişi de pericolele care le oferă existenţa. Aşa pot învăţa cum să treacă acele obstacolele care apar drumul vieţii oricărui om la un moment dat. Obstacolele se numesc încercări ale vieţii, iar ele sunt menite pentru a fi trecute, pentru a putea deveni o fiinţe împlinite.

Pe acest drum al vieţii, noi oamenii suntem asemeni eroilor din basme care trec o succesiune de probe, pentru ca în final, de exemplu, să intre în posesia merelor de aur.

Dar, revenind la copiii noştri, putem vedea cum deseori mama nu conştientizează că prin grijă excesivă poate dăuna copilului ei. Ea, fără să vrea, nu îl poate lăsa să fie aşa cum îşi doreşte el pentru a putea să se dezvolte, să crească pentru a putea să se încumete fără teamă pe drumul plin de încercări al propriei vieţi.

Am întâlnit situaţii în care mama nu îşi lasa fiica să se joace cu copiii de pe stradă pe motiv că aceştia nu îi puteau oferi decât lucruri urâte: înjurături, comportamente agresive, proastă creştere etc. Acest lucru nu era înţeles asa de către copil care devenea din ce în ce mai nervos şi mai dificil. Mama se mira de ce se întâmplă acest lucru şi nu putea să îşi explice de ce fiica sa este atât de ciudată şi dificilă. Fetiţa începuse să îşi creeze o lume a ei, imaginară, total diferită de ce a reală, iar în mediul de la şcoală se simţea izolată şi ironizată de colegii care nu ştiau prin ce trece ea.

Dacă fetiţa încerca să se apropie de un copil de aceeaşi vârstă cu ea, la şcoală, prin vecini, sau prieteni, mama intervenea şi de cele mai multe ori o îndepărta, nelăsând-o pe motiv că toţi ceilalţi aveau diferite comportamente care erau nepotrivite şi care o puteau influenţa în mod negativ.

Problema în loc să se rezolve de la sine aşa cum spera mama se acutiza din ce în ce mai mult. Acum nu mai mai aveam de-a face cu o mamă care dorea numai bine pentru fiica sa, încercând să o protejeze de prietenii pe care copila şi-i putea face, ci aveam de-a face cu o mamă care nu conştientiza că acea grijă excesivă îi face rău copilului ei. Situaţia se acutiza din ce în ce mai mult, iar problema nu mai era a mamei ci şi a fiicei care devenise din ce în ce mai nemulţumită şi mai neînţeleasă.

În aşa fel mama, din dorinţa ei de a nu i se întâmpla nimic rău sau urât fiicei sale, în loc să clădească un om îl dărâma. (psiholog Anca-Elena Vintzeanu)

Date de contact

Adresă cabinet: str. Banu Manta nr. 16, sector 1, Bucureşti

Telefon: 0730.660.505

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu

vintzeanu@yahoo.com





Nu, mamă! Nu vreau să fiu balerina ta

29 01 2009

Devenim adulţi şi înca mai trăiesc în noi vise neîmplinite, dorinţe neralizate, himere ale trecutului. Toate aceste lucruri care nu ne dau pace caută o modalitatea de a se transforma în realitate. De aceea cei mai la îndemâna noastră sunt copiii noştri. Da, ei pot face ceea ce noi nu am putut realiza din diferite motive.

Dar ne întrebăm dacă ei îşi doresc acest lucru?. Nu! Cu certitudine că mulţi dintre părinţi nici nu se gândesc la acest lucru când îi forţează pe cei mici să facă ceea ce ei înşişi nu au putut duce până la capăt.

Destul de des întâlnim părinţi care nu înţeleg că visele lor sunt diferite de cele ale copiilor lor, care nu fac diferenţa dintre ei şi copii lor. În aşa fel se nasc diferite tensiuni între părinte şi copil, tensiuni generate de trăirile părintelui care se cer să devină realitate. El nu înţelege de ce copilul său se revoltă, de ce se opune şi nu vrea să meargă mai departe pe calea visului neîmplinit care cere insistent să iasă la suprafaţă.

Părintele, de obicei, încearcă să aducă argumente solide pentru a-şi apăra visul său neîmplinit. Susţine că este neînţeles de către copilul său şi aduce în discuţie vremea când el însuşi era copil, iar părintele era ascultat în totalitate. Continuă cu diferite argumente, aduse în încercarea de a-şi explica lui însuşi acestă atitudine pe care o are faţă de copilul său. El nu înţelege că cere imposibilul copilului său – să fie aşa cum el nu îşi doreşte, să simtă aşa cum el nu poate simţi.

Hm, fiica mea nu înţelege absolut deloc! Ea face numai ce vrea ea. Aşa mi-a spus o mămică, care îşi forţa fiica să ia lecţii de balet pentru a deveni balerină profesionistă. Nu înţelegea de ce profesoara încercase să îi spună mai pe ocolite că fiica sa nu va face carieră în acest domeniu, şi că această carieră nu este ceea ce fetiţa îşi doreşte. Toate aceste argumente ale profesoarei de balet trecuseră pe lângă urechile mamei. Ele erau refuzate şi neacceptate de către aceasta. Până la urma mama s-a lovit de refuzul prompt al profesorei de balet care a anunţat-o că fiica sa nu mai poate continua pe motiv că s-a îngrăşat şi nu poate avea greutata care se cere unei balerine.

Dezamăgire pentru mamă. Tăcere din partea fiicei. O stare de teniune neexprimată care plutea în aer şi care prevestea furtuna care urma să vină curând. Această furtună a adus furie. Pe de-o parte furia fiicei, care era neînţeleasă de către mamă, iar pe de cealaltă parte furia care nu a putut să iasă din sufletul mamei atâţea ani. Furia mamei care nu s-a putut exprima atunci când ea la rândul său, copil fiind, a fost refuzată de profesoara de balet pe motiv că a venit prea târziu la cursul de balet şi că nu putea continua, eforturile ei neducând la nici un rezultat.

Nu s-a putut împăca cu acest gând, iar atunci când a devenit mamă dorinţa a renâscut, dar nu pentru ea, ci pentri fiica sa. Acum mai avea o speranţă pentru visul care aşteptase atâta timp să se realizeze. Dar ea nu înţelegea că greşeşte faţă de fiica sa. Orbită fiind de visul său nu vedea că fiica sa este o persoană diferită, cu propriile ei dorinţe şi vise care stăteau să devină realitate.

Neînţelegeri de acest gen sunt des întâlnite între părinte şi copil. De multe ori vedem persoane neîmplinite care au fost forţate să devină nu ceea ce şi-ar fi dorit ele, ci ceea ce au visat părinţii lor.

 

Toate aceste lucruri ar trebui să pună pe gânduri părintele, să îi facă să vadă copilul de lângă el, ci nu pe acela din el care încă mai are dorinţe şi vise neîmplinite. Să poate face distincţia dintre el şi celălalt. (psiholog Anca-Elena Vintzeanu)

Date de contact

Adresă cabinet: str. Banu Manta nr. 16, sector 1, Bucureşti

Telefon: 0730.660.505

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu

vintzeanu@yahoo.com





„E nasol să devi adult, dar dacă trebuie, am să o fac şi pe asta”

9 01 2009

Mă aflu în faţa unei coli albe de hârtie şi înca nu m-am hotarât ce să scriu pe ea. Sunt multe lucruri la care mă gândesc, dar încă nu ştiu la care să mă opresc.

Mă opresc la o discuţie recentă pe care am avut-o cu un puşti de 12 ani. Este un băiat grăsuţ şi stiam că îi plac foarte mult dulciurile şi că de multe ori a avut discuţii cu părinţii din cauza acestora.

L-am văzut cam trist şi am încercat să înţeleg ce se întâmplă cu el. Discuţia noastră s-a legat de cadourile primite de Crăciun. El mi-a spus că şi-ar fi dorit cu totul şi cu totul un alt cadou decât cel pe care îl primise. Curioasă, la-am întrebat care este cadoul pe care l-a primit şi de ce îl nemulţumeşte atât de tare. Mi-a răspuns că a primit o gramadă de dulciuri şi atăt. Ar fi vrut să primească şi el măcar un CD sau ceva pentru vârsta lui, nu dulciuri.

Sunt un pic nedumerită şi îl mai întreb înca o dată ce îl nemulţumeşte atât de tare că, doar a primit ceea ce îi plăcea foarte mult. Atunci el îmi spune că anul trecut a aflat de la mama cine este Moş Crăciun şi ştie cine a pus cadourile sub brad.

Ok, îi spun eu. Sunt copii care au aflat mult mai devreme decât tine cine este Moş Crăciun şi au înţeles acest lucru. Se uită la mine şi face o grimasă. Da, dar nu înţelege-ţi că eu chiar credeam în Moş Crăciun!

În acel moment înţeleg că puştiul nu mai este un copil şi este pe cale să se transforme în altceva. Într-un adolescent. Grimasele pe care le face par a fi legate de gândurile care au apărut şi care încep să îi aducă cât mai multe întrebări. Cine sunt eu? Sunt un copil sau un adult? Ce înseamnă să fii adult? Ceilalţi nu văd ce se întâmplă cu mine?…

Las un timp de tăcere şi îl întreb dacă el vrea să crească şi să se transforme într-un adult. Îmi răspunde că e nasol să fii adult. Ai multe griji pe cap şi multe lucruri pe care trebuie să le faci. Apoi cu o altă grimasă pe chip îmi mai spune că dacă trebuie, va fi nevoit să o facă şi pe aceasta.

Acest material îl dedic unei doamne, de profesie asistentă medicală, căreia nu vreau să îi dau numele. Această doamnă, mamă a trei copii, dintre care doi cu vârste apropiate de cele ale puştiului menţionat, mi-a spus că la psiholog ajung numai cei care sunt nebuni sau au probleme grave, iar acest lucru este perceput ca o ruşine.

Părerea ta care este?

Care crezi tu că sunt problemele pentru care ai apela la un psiholog pentru tine sau pentru copilul tău?

Anca – Elena Vintzeanu, psiholog





Brăduţul fermecat

27 12 2008

 

Astăzi am să spun o poveste care s-a născut în urma unui desen de copil. Am un coautor: cel care a desenat şi care mi-a furnizat detaliile despre reprezentarea sa. Cred că înţelegi! Povestea începe ca toate poveştile:

 

Pomul din faţa căsuţei albastre

Pomul din faţa căsuţei albastre

A fost odată un brăduţ care crescuse într-o curte, în faţa unei căsuţe albastre în care locuia o famile care avea trei copii, doi băieţi şi o fată.

Este foarte important să amintesc faptul că acest brăduţ era fermect şi putea să vadă şi să audă ceea ce se întâmplă în jurul său, să simtă şi să gândească la cele pe care le trăia. El poate fi întâlnit numai în lumea magică a copilăriei sau cea a poveştilor.

Dacă tu găseşti copilul din tine vei putea înţelege foarte bine această poveste care vine din lumea unui copil. Dacă nu îl găseşti pe acel copil interior, poate această poveste te va ajuta să găseşti ceea ce ai pierdut fără să îţi dai seama, pentru că tu ai crescut şi ai devenit adult.

Dar să nu ne abatem prea mult de la povestea brăduţului fermecat. Am să îţi spun că într-o seară de iarnă, când afară ningea şi era frig, brăduţul nostru privea de afară pe fereastra căsuţei albastre. Acolo vedea multă lumină şi căldură, şi o atmosferă cum numai Sărbătorile de iarnă ar fi putut să o aducă. Era ceva deosebit, ceva ce ar fi vrut şi el să trăiască, dar nu putea, pentru că el era brăduţul din faţa casei, ci nu cel care fusese cumpărat şi împodobit cu grijă de familia care locuia în căsuţă.

Privea pe fereastră şi vedea în casă acel brăduţ împodobit, la poalele căruia în acestă seară cineva pusese multe daruri pentru prichindeii care locuiau în acea casă, dar şi pentru părinţii acestora.

Ce mult şi-ar fi dorit să fie el braduţul împodobit care avea cadouri pentru cei ai casei. Dar acest lucru nu se putea întâmpla pentru că nu fusese el ales să intre în casă, ci un alt brăduţ, unul oarecare ce nu ştia absolut nimic despre dorinţele copiilor care dormeau liniştiţi fiecare în pătuţul lui.

Brăduţul fermecat ştia că băiatul cel mare îşi dorea mult de tot un ursuleţ de pluş care să îi fie prieten şi care să doarmă cu el atunci când se simţea singur şi înfricoşat în întunericul nopţii. Acum el era un băiat destul de mare şi nu se mai cădea să o cheme pe mama atunci când era speriat sau când nu putea să adoarmă, şi de aceea ar fi fost încântat de prezenţa unui ursuleţ.

Băieţelul cel mic, care era mai năzdrăvan şi mai plin de energie, şi-ar fi dorit să primească un trenuleţ cu care să se joace şi care să îl ducă în lumea poveştilor ori de câte ori ar fi vrut, pentru că el iubea mult poveştile în special acelea spuse de mama înainte de culcare.

Fetiţa, cel mai mic copil al familiei, îşi dorea o păpuşă cu care să se joace toată ziua, aşa cum se jucau cei doi fraţi mai mari ai ei, unul cu celalalt. Ei se jucau numai jocuri de băieţi şi nu prea vroiau să joace jocuri de fetiţe cu ea. Jocurile de fete se întâmplau uneori cu mama, dar ea avea prea puţin timp ca să se joace.

Despre cei doi adulţi care locuiau în căsuţa albastră, brăduţul ştia că sunt oameni buni, dar foarte ocupaţi, şi de multe ori, din cauză că erau prinşi cu alte treburi uitau să se joace cu cei trei copii ai lor.

Brăduţul ar fi vrut să poată avea puterea şi abilitatea de a le spune celor doi adulţi aceste lucruri pe care el le văzuse adesea, şi să le poată dărui mai mult timp pentru ei şi pentru copiii lor. Dar acest lucru nu îl putea face, el trebuia să fie descoperit de părinţi.

Cam asta este povestea brăduţului fermecat. Şi înainte de a încheia mulţumesc copilului care mi-a istorisit-o pentru ca eu să o pot spune mai departe.

Dacă şi tu ai o poveste sau vrei să spui ceva despre o întâmplare asemănătoare trăită sau auzită de tine poţi să o adaugi în rubrica de comentarii. Aştept cu drag şi Sărbători fericite în continuare! (psiholog Anca-Elena Vintzeanu)

Date de contact

Adresă cabinet: str. Banu Manta nr. 16, sector 1, Bucureşti

Telefon: 0730.660.505

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu

vintzeanu@yahoo.com





Mos Craciun cu sacul verde

24 12 2008

Ştiţi care este formula magică? Cea care te ajută să intri într-o poveste? “A fost odată ca niciodată”. Povestea poate fi şi a ta, şi asta numai dacă vrei! Dacă nu vrei să fie o poveste din tine poate fi o poveste a altcuiva. Aşa cum te rog să o asculţi pe aceasta scrisă de mine. Personajele acestei poveşti încearcă să dezlege un mister. Acela al lui Moş Crăciun.

Dar nu putem începe povestea fără a-i cunoaşte mai întâi pe cei doi protagonişti. Aceştia sunt doi copii, fată şi băiat, care au aceeaşi vârstă (8 ani), sunt veri şi locuiesc aproape unul de celălalt. De multe ori cei doi copii sunt în concurenţă, dar dacă vine vorba de a dezlega un mister, ei devin aliaţi.

În fiecare an se întâmplă la fel, povesteşte fetiţa, se împodobeşte bradul, se merge cu colindul pe la vecini şi prieteni, iar apoi vine Moşul.

Oare cine este Moşul ăsta care întotdeauna stă învăluit în mister? Copiii sunt în clasa a doua şi încă nu au dezlegat această enigmă.

– Acest lucru s-a întâmplat în fiecare an şi nu a fost explicat încă de mine, iar de aceea am apelat la vărul meu pentru ca, împreună, să dezlegăm acest mister.

Ea povesteşte în continuare cum a împodobit bradul împreună cu mama şi a tot iscodit-o încercând să afle adevărul. Dar nu a aflat nici de data aceasta nimic în plus. În fiecare an prezenţa Moşului este anunţată prin ciocănituri puternice în uşa de la intrare, poarta rămâne deschisă şi dacă te duci în camera în care părinţii au mai păstrat o sobă de teracotă acolo vei găsi uşa la sobă deschisă.

– Hm! Cam ciudat. Nu! Moşul ăsta lasă de fiecare dată uşile deschise atunci când vine. Cred că este cam grăbit. Iar ceea ce nu înţeleg este că de ce lasă uşa de la soba de teracotă deschisă. Mi-a spus mama că vine pe hornul de la sobă. Cum încape el pe acolo? Stiu că e mare şi gras. Aşa l-am văzut eu în toate pozele.

Toate aceste nedumeriri ale fetiţei sunt povestite vărului ei, care la rândul lui vine şi el cu nedumeririle lui. Da. El spune că Moşul la el vine, dar nu prin sobă pentru că ei nu mai au sobă, au calorifere. Iar dacă au calorifere Moşul vine pe uşă ca tot omul normal. Dar partea proastă este că nu vine atunci când el este treaz, ci numai atunci când a adormit. A întrebat-o şi pe mama, iar aceasta nu prea a ştiut să-i explice clar cum stă treaba cu Moşul ăsta. Categoric nici ea nu ştie prea multe.

Cei doi se tot întreabă cum pot afla adevărul despre Moş Crăciun. Baiatul îi spune fetei că o să încerce să stea treaz toată noaptea, iar când părinţii vor adormi el se va aşeza pe un scaun în faţa geamului şi va pândi pentru a-l vedea pe Moş Crăciun.

Fata la rândul ei spune că va fi foarte atentă cu camera în care se află soba de teracotă, va sta cât mai mult acolo, chiar dacă în acea cameră nu doarme nimeni. Va încerca să îl prindă pe Moş pentru a-i spune două vorbe chiar atunci când intră pe uşa sobei.

Cam aşa s-au întâmplat lucrurile cu cei doi copii din povestea mea. A doua zi dimineaţă, ei s-au întâlnit şi au povestit ce s-a întâmplat peste noapte. Băiatul a stat pe scaunul din faţa ferestrei cât a putut el de mult, iar la un moment dat a văzut pe cineva trecând pe stradă. Era un om slăbuţ şi avea în spate un sac verde. Aşa l-a putut vedea el în lumina slabă de pe stradă. Dis-de-dimineaţă mama a venit în camera unde se afla puştiul şi l-a trimis în pat că adormise pe scaunul de unde veghease întrega noapte.

Cu fata s-a întâmplat altfel. Chiar dacă ea a păzit soba de teracotă, s-a auzit o ciocănitură puternică în uşa de la intrare, zgomot care a făcut-o să fugă în camera părinţilor. Acolo mama şi tata i-au spus că trebuie să fi fost Moşul şi poate că de această dată nu a mai avut timp să intre pe horn, iar cadoul l-a lăsat, probabil, în faţa uşii de la intrare. S-au dus şi au verificat, şi ca să vezi! În pragul uşii era un pachet mare – cadoul de la Moş. Nişte patine cu rotile …

Cam asta este povestea mea. La ora actuală protagoniştii acestei întâmplări sunt adulţi şi au, la rândul lor, copii.

Dacă şi tu ai o poveste, aştept cu drag să o istoriseşti în rubrica de comentarii. Mie îmi plac poveştile şi stiu să le ascult întotdeauna.

Şi înainte de a ne despărţi îţi urez Crăciun Fericit! şi nu uita copilul din sufletul tău şi nici magia care ne umple sufletele.

psiholog Anca-Elena Vintzeanu





Supararea nu lasa iubirea sa iasa

18 12 2008

Într-o zi un copil mi-a spus:

– Acum ştiu ce este supărarea!

– Cum? Am spus eu, chiar ai aflat?

– Da. Mi-a spus el, da am aflat. Ştiu acum ce este supararea. Ea este atunci când iubirea nu mai poate să iasă.

Iată! Mi-am spus, un copil atât de micuţ a putut descoperi un lucru atât de adânc şi de uitat pentru mulţi adulţi. Discuţia noastră a continuat pe tema descoperiri acestui lucru atât de des trăit de noi oamenii, dar atât de puţin înţeles sau ascuns pentru conştiinţa noastră.

– Cum ai aflat?

– Păi, am vazut o ceartă între doi adulţi şi atunci mi-am dat seama. Mi-am dat seama că iubirea nu mai putea să iasă.

– Interesant trebuie să fi fost pentru tine!

– Da.

Cam aşa s-ar desfăşura o discuţie dintre un terapeut şi un copil. Copilul vine cu nedumeririle şi descoperirile sale, iar terapeutul este persoana care aduce clarificare. Uneori aceste lucruri nu pot fi discutate cu parinţii, de aceea prin intermediul psihoterapiei se pot găsi răspunsuri sau soluţii la întrebările aduse de copil.

Terapeutul prin intermediul desenului, jocului, povestirii pătrunde în lumea interioară a copilului pentru a putea înţelege ceea ce se întâmplă cu el. Această lume interioară este greu de înţeles sau de descifrat pentru persoanele neiniţiate în tainele acestei profesii care este psihoterapia. Lumea interioară este atât de adâncă, profundă şi necunoscută de conştient, şi foarte greu de adus în exterior prin cuvinte sau acte.

Limbajul acestei lumi interioare este total diferit de cel utilizat în comunicarea verbală şi cea non-verbală. El aparţine inconştientului, este supus acestuia şi nu poate fi descifrat decât de persoane care au abilitatea de a descifra şi înţelege profunzimile fiinţei umane.

psiholog Anca-Elena Vintzeanu