Redefinirea relației părinte – copil

20 11 2014

Gândindu-mă la persoanele implicate într-o relație „părinte de adult” – „copil devenit adult” am scris acest material în încercarea de a clarifica ceea ce înseamnă redefinirea relației părinte – copil, atunci când copilul a ajuns la vârsta maturității.

În cabinetul de psihoterapie sunt întâlnite frecvent diferite probleme izvorâte din relațiile nepotrivite ale părinților cu copiii lor care nu mai sunt copii. Disfuncționalitățile acestor relații sunt generatoare de multiple conflicte și neînțelegeri care duc la neîmpliniri, neputințe, dezechilibre în viața persoanelor angrenate în relație. Avem curajul, sau ne este mai la îndemână, de a ajunge la o psihoterapie sau o consiliere psihologică cu copilul nostru minor, dar destul de rar avem curajul de a ajunge în cabinetul de psihoterapie cu mama sau tata pentru a ne rezolva problemele existente într-o relație de tipul copil devenit adult și părintele său. Dacă am încerca să schimbăm puțin perspectiva, am avea de câștigat echilibru interior și mulțumire de sine pentru cei implicați.

Din diferite motive – prejudecată, rușine sau lipsă de informare – persoanele prinse în astfel de relații disfuncționale evită, de cele mai multe ori, căutarea unor soluții prin intermediul unei consilieri sau psihotarapii, ajungând la deteriorări sau rupturi ale relațiilor care influențează sau se perpetuează în întregul sistem relațional al persoanei. Orice fel de relație funcțională sau disfuncțională se perpetuează de-a lungul generațiilor cu sau fără voia noastră. Modalitatea de a schimba ceva se poate găsi coștientizând și înțelegând cum se formează, se dezvoltă și funcționează relațiile.

Relația părinte – copil este cea care stă la baza tuturor relațiilor pe care le formăm și le dezvoltăm cu toate persoanele din grupurile pe care le frecventăm. Acestă relație, la fel ca și persoanele care sunt implicate în ea, evoluează și se modifică de-a lungul vieții. De aceea, este potrivit să știm că numai relațiile sănătoase sunt cele care aduc echilibru și împlinire oricărei ființe umane. Construind și perpetuând o relație sănătoasă între părinte și copil încă de la începuturile vieții, apoi între părinte și copilul devenit adult, dăruim generațiilor viitoare echilibru, maturitate și împlinire de sine. Relația între părinte și copil nu rămâne mereu aceeași, ea se transformă și se reașează pe noi poziții, cunoscând noi perspective, adică se redefinește, o dată cu creșterea copilului și transformarea lui în adult. Rolurile protagoniștilor acestei relații se transformă de la dependență și inegalitate, la independență și egalitate.

Când copiii au crescut ne poate fi greu să ne obișnuim cu ideea că aceștia au ajuns la vârsta maturității și de cele mai multe ori avem tendința de a-i considera in continuare neajutorați și lipsiți de experiență, omițând faptul că ei au crescut și că au devenit adulți, poate chiar și părinți, că sunt oameni capabili și răspunzători de propriile vieți și decizii. În acestă situație relația părinte – copil este necesar să fie redefinită pentru a evita posibilele tensiuni, conflicte sau disfuncționalități care se pot instala între cele două generații. Aceste aspecte influențează nu numai persoanele implicate în mod direct, ci și ceilalți membri colaterali ce alcătuiesc familia – soți, soții, copii sau nepoți. Astfel se nasc situații generatoare de conflicte, nemulțimiri și sentimente de neputință atât de-o parte cât și de cealaltă a relației părinte – copil. Pentru a putea evita acest gen de relații care se pot instala în viața noastră este mult mai sănătos să găsim o altă perspectivă a acestei relații, care ne-ar aduce mulțumirea și împăcarea a ceea ce trăim.

 

Câteva repere pentru redefinirea relației părinte – copil

 

În încercarea de a vă familiariza cu ceea ce înseamnă transformarea unei relații părinte – copil voi încerca să vă prezint câteva aspecte care pot fi luate în considerare, aspecre pe care le-am numit repere.

Unul dintre acestea ar fi transformarea rolului de părinte. Asta înseamnă că dacă până acum rolurile dintre părinte și copil erau inegale și exista dependența totală a copilului de alegerile și deciziile părintelui, acum acest raport s-a schimbat, amândoi fiind adulți egali, fiecare implicat și răsunzător de propriile sale alegeri și decizii. Astfel ajungem la egalitate între roluri și la independența copilului devenit adult. Ne putem reprezenta această egalitate, comparând-o cu relația dintre doi prieteni.

Un alt aspect de luat în considerare, poate fi acela de a accepta schimbările pe care le trăiți sau de a fi deschis către acest lucru. Viața trăită până acum a adus schimbări persoanelor implicare în relație. Aceste schimbări ar trebui să se desfășoare natural fără să creeze probleme, lăsându-i fiecărei persoane implicate în relație găsirea și implementarea propriilor soluții.

Crearea unei legături noi și adecvate între generații, mai poate fi considerat un reper important în redefinirea acestei relații. Astfel se găsesc noi abordări ale problemelor, se produce o eliberare din vechile roluri ce implicau dependență și inegalitate, urmată de o reintrare în noile roluri ce aduc independență și egalitate. Acest lucru este posibil printr-o separare a copilului de părinte, separare care nu poate să se producă decât cu implicarea și acordul ambelor părți. Mai clar însemnând oferirea de către părinte a libertății de decizie a copilului, precum și implicarea și asumarea acestuia din urmă în rolul de adult.

 

Câteva idei care pot ajuta părintele să redefinească relația cu copilul lui acum devenit adult:

 

  • să tratăm copiii ca pe niște adulți, considerându-i oameni în toată firea, capabili și asumați;
  • să acceptăm că ei au propria lor viață, diferită de a noastră, construită din propriile lor dorințe și alegeri;
  • să ne concentrăm asupra propriei noastre vieți, găsind noi perspective, ocupații, priorități, care ne pot ajuta să ne împlinim existența;
  • să construim relații flexibile cu copiii noștri, acum deveniți adulți;
  • să-i acceptăm cu propriile lor decizii și existențe, chiar dacă nouă nu ne fac păcere sau considerăm că sunt nepotrivite din punctul nostri de vedere;
  • să îi vedem ca pe niște egali, renunțând la poziția de autoritate din trecut;
  • să îl ajutăm să se desprindă din dependența relației părinte – copil, fiindu-le alături așa cum ei o cer și nu așa cum vrem sau considerăm noi;
  • să le oferim sprijin potrivit, numai atunci când solicită acest lucru;
  • să îi ascultăm ca pe niște prieteni, oferindu-le sfaturi numai dacă le cer;
  • să nu îl mai punem în ipostaza de copil dependent sau neajutorat etc.

 

În cazul în care nu puteți găsi acele repere de care aveți nevoie pentru a transforma relația părinte – copil devenit adult, puteți încerca să găsiți soluții potrivite căutând informații și sprijin prin intermediul unei consilieri psihologice sau psihoterapii individuale sau de familie, în funcție de situația pe care o trăiți. Acest gen de intervenție psihologică are menirea de clarifica și de a vă ajuta să înțelegeți ceea ce se întâmplă cu părintele și cu copilul acestuia devenit adult, dar și ce impact are relația părinte – copil în sistemul relațional al persoanei. Nu este niciodată prea târziu și nu este o rușine să ceri ajutor pentru a aduce ordine și înțelegere în relațiile de familie, pentru a rezolva acest gen de probleme care nu dau liniște și împăcare atât cu sine, cât și cu familia.

Consilierea psihologică sau psihoterapia individuală sau de familie te poate ajuta să înțelegi ce însemnă o relație sănătoasă atât cu cu propriul tău copil sau părinte, dar și cu celelalte persoane din viața ta, care sunt și cum pot fi depășite barierele care împiedică construirea și dezvoltarea unor relații sănătoase.

Îți mulțumesc că ai citit acest material și sper să îți fie de folos!

psiholog – psihoterapeut Anca – Elena Vințeanu

Bd. Banu Manta nr. 16, bl. 27, sc. B, parter, ap. 55, sectot 1, București

0730 660 505

 

Anunțuri




Minighid în meseria de părinte

13 01 2011

 

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu

vintzeanu@yahoo.com

De acasă copilul învaţă, de la părintele său şi de la adulţii din preajmă, cum să se raporteze la ceilalţi, cum să comunice şi să relaţioneze. Comportamentul şi atitudinea părintelui vor construi un model, de cele mai multe ori preluat de copil. Acest model oferit de adult influenţează structurarea personalităţii copilului.

Citește întregul articol aici: http://www.almanahmedical.eu/inpage/minighid-in-meseria-de-parinte/





Uneori gândurile pot prinde glas

15 12 2008

Uneori când fac o activitate migăloasă cum ar fi bucătaritul mai am obiceiul de a vorbi singură. Dacă nu se întâmpla acest lucru fredonez o melodie care imi vine în minte fără să fac prea mare efort a mi-o reaminti. Aşa s-a întâmplat şi acum am început conversaţia de una singură. Da, eram eu cu mine. Întâmplător sunt auzită de băieţelul meu care mă întrebă mirat:

– Mămico, acum cu cine vorbeşti? Te tot aud vorbind sau uneori cântând.

– Eh. Uneori am obiceiul asta de a vorbi de una singura, sau mai bine spus cu mine. Mi se mai întâmpla.

– Ştiu, ştiu.

După acestă conversaţie gândul îmi zboară la o întâmplare trăita recent de mine. Într-una din zile am surprins o doamnă aflată la a doua vârstă vorbind singură în timp ce îşi aşeza nişte dosare:

– Aha! Tu vii aici, tu acolo. Da, asta trebuie să stea între astea două…

La un moment dat distinsa doamnă ridică privirea şi dă cu ochii de mine. Se schimbă uşor la faţă şi jenată îmi spune:

– Uneori mi se întâmplă să mai vorbesc singură. Mă scuzaţi! Poate vi se pare ciudat.

Pe un ton calm şi liniştit îi răspund doamnei că nu este nimic, acest lucru se întâmplă multora. Şi mai toată lumea se simte jenată de acest lucru şi încearcă să dea explicaţii atunci când sunt surprinşi. Oare este ciudat?

Ca psiholog vă spun că nu, iar în cele ce urmează voi încerca să vă arăt de unde vine acet lucru care ne face să ne simţim jenaţi sau să roşim atunci când suntem surprinşi de ceilalţi, mai ales de către persoane străine. Pentru acesta vă voi povesti o altă întâmplare cu fiul meu.

Stau liniştită şi citesc o carte, iar la un moment dat aud vocea fiului meu care vine din camera lui:

– Acum eşti pregătită? Vine rândul tau şi va trebui să cânţi un cântecel. La, la, la … Da, nu uita că este ultima repetiţie, iar mai târziu va începe serbarea. Vezi! Ai reuşit. Aşa trebuie să faci …

Mă ridic uşor de pe canapea şi mă îndrept către camera lui pentru a vedea ce se întâmpla. Când ajung acolo, copilul se joacă cu nişte jucării de pluş. Şi-a construit o scenă, a adus o lampă de birou pe post de reflector, animăluşele de pluş sunt pregătite pentru spectacol. Fiecare are rolul ei, iar în scenă intră după ce au fost prezentaţi. Toată acestă imagine pare magică, parcă am intrat într-o poveste. Da, este lumea copilăriei cu acelparfum de inocenţă şi curăţenie, cu acel farmec de neuitat pe care îl trăieşti numai atunci când eşti copil.

Ceea ce nu înţelegem noi, când devenim adulţi este că acel copil care am fost nu a dispărut, el este încă în noi şi de multe ori iese la suprafaţă prin diferite modalităţi. Ne simţim jenaţi şi nu avem curajul să mărturisim celorlalţi că în sufletele noastre de adulţi încă mai simţim acel copil, că încă el mai revine, iar uneori cu lucruri nerezolvate, cu întrebări la care nu am găsit până acum răspuns.

psiholog Anca-Elena Vintzeanu