Redefinirea relației părinte – copil

20 11 2014

Gândindu-mă la persoanele implicate într-o relație „părinte de adult” – „copil devenit adult” am scris acest material în încercarea de a clarifica ceea ce înseamnă redefinirea relației părinte – copil, atunci când copilul a ajuns la vârsta maturității.

În cabinetul de psihoterapie sunt întâlnite frecvent diferite probleme izvorâte din relațiile nepotrivite ale părinților cu copiii lor care nu mai sunt copii. Disfuncționalitățile acestor relații sunt generatoare de multiple conflicte și neînțelegeri care duc la neîmpliniri, neputințe, dezechilibre în viața persoanelor angrenate în relație. Avem curajul, sau ne este mai la îndemână, de a ajunge la o psihoterapie sau o consiliere psihologică cu copilul nostru minor, dar destul de rar avem curajul de a ajunge în cabinetul de psihoterapie cu mama sau tata pentru a ne rezolva problemele existente într-o relație de tipul copil devenit adult și părintele său. Dacă am încerca să schimbăm puțin perspectiva, am avea de câștigat echilibru interior și mulțumire de sine pentru cei implicați.

Din diferite motive – prejudecată, rușine sau lipsă de informare – persoanele prinse în astfel de relații disfuncționale evită, de cele mai multe ori, căutarea unor soluții prin intermediul unei consilieri sau psihotarapii, ajungând la deteriorări sau rupturi ale relațiilor care influențează sau se perpetuează în întregul sistem relațional al persoanei. Orice fel de relație funcțională sau disfuncțională se perpetuează de-a lungul generațiilor cu sau fără voia noastră. Modalitatea de a schimba ceva se poate găsi coștientizând și înțelegând cum se formează, se dezvoltă și funcționează relațiile.

Relația părinte – copil este cea care stă la baza tuturor relațiilor pe care le formăm și le dezvoltăm cu toate persoanele din grupurile pe care le frecventăm. Acestă relație, la fel ca și persoanele care sunt implicate în ea, evoluează și se modifică de-a lungul vieții. De aceea, este potrivit să știm că numai relațiile sănătoase sunt cele care aduc echilibru și împlinire oricărei ființe umane. Construind și perpetuând o relație sănătoasă între părinte și copil încă de la începuturile vieții, apoi între părinte și copilul devenit adult, dăruim generațiilor viitoare echilibru, maturitate și împlinire de sine. Relația între părinte și copil nu rămâne mereu aceeași, ea se transformă și se reașează pe noi poziții, cunoscând noi perspective, adică se redefinește, o dată cu creșterea copilului și transformarea lui în adult. Rolurile protagoniștilor acestei relații se transformă de la dependență și inegalitate, la independență și egalitate.

Când copiii au crescut ne poate fi greu să ne obișnuim cu ideea că aceștia au ajuns la vârsta maturității și de cele mai multe ori avem tendința de a-i considera in continuare neajutorați și lipsiți de experiență, omițând faptul că ei au crescut și că au devenit adulți, poate chiar și părinți, că sunt oameni capabili și răspunzători de propriile vieți și decizii. În acestă situație relația părinte – copil este necesar să fie redefinită pentru a evita posibilele tensiuni, conflicte sau disfuncționalități care se pot instala între cele două generații. Aceste aspecte influențează nu numai persoanele implicate în mod direct, ci și ceilalți membri colaterali ce alcătuiesc familia – soți, soții, copii sau nepoți. Astfel se nasc situații generatoare de conflicte, nemulțimiri și sentimente de neputință atât de-o parte cât și de cealaltă a relației părinte – copil. Pentru a putea evita acest gen de relații care se pot instala în viața noastră este mult mai sănătos să găsim o altă perspectivă a acestei relații, care ne-ar aduce mulțumirea și împăcarea a ceea ce trăim.

 

Câteva repere pentru redefinirea relației părinte – copil

 

În încercarea de a vă familiariza cu ceea ce înseamnă transformarea unei relații părinte – copil voi încerca să vă prezint câteva aspecte care pot fi luate în considerare, aspecre pe care le-am numit repere.

Unul dintre acestea ar fi transformarea rolului de părinte. Asta înseamnă că dacă până acum rolurile dintre părinte și copil erau inegale și exista dependența totală a copilului de alegerile și deciziile părintelui, acum acest raport s-a schimbat, amândoi fiind adulți egali, fiecare implicat și răsunzător de propriile sale alegeri și decizii. Astfel ajungem la egalitate între roluri și la independența copilului devenit adult. Ne putem reprezenta această egalitate, comparând-o cu relația dintre doi prieteni.

Un alt aspect de luat în considerare, poate fi acela de a accepta schimbările pe care le trăiți sau de a fi deschis către acest lucru. Viața trăită până acum a adus schimbări persoanelor implicare în relație. Aceste schimbări ar trebui să se desfășoare natural fără să creeze probleme, lăsându-i fiecărei persoane implicate în relație găsirea și implementarea propriilor soluții.

Crearea unei legături noi și adecvate între generații, mai poate fi considerat un reper important în redefinirea acestei relații. Astfel se găsesc noi abordări ale problemelor, se produce o eliberare din vechile roluri ce implicau dependență și inegalitate, urmată de o reintrare în noile roluri ce aduc independență și egalitate. Acest lucru este posibil printr-o separare a copilului de părinte, separare care nu poate să se producă decât cu implicarea și acordul ambelor părți. Mai clar însemnând oferirea de către părinte a libertății de decizie a copilului, precum și implicarea și asumarea acestuia din urmă în rolul de adult.

 

Câteva idei care pot ajuta părintele să redefinească relația cu copilul lui acum devenit adult:

 

  • să tratăm copiii ca pe niște adulți, considerându-i oameni în toată firea, capabili și asumați;
  • să acceptăm că ei au propria lor viață, diferită de a noastră, construită din propriile lor dorințe și alegeri;
  • să ne concentrăm asupra propriei noastre vieți, găsind noi perspective, ocupații, priorități, care ne pot ajuta să ne împlinim existența;
  • să construim relații flexibile cu copiii noștri, acum deveniți adulți;
  • să-i acceptăm cu propriile lor decizii și existențe, chiar dacă nouă nu ne fac păcere sau considerăm că sunt nepotrivite din punctul nostri de vedere;
  • să îi vedem ca pe niște egali, renunțând la poziția de autoritate din trecut;
  • să îl ajutăm să se desprindă din dependența relației părinte – copil, fiindu-le alături așa cum ei o cer și nu așa cum vrem sau considerăm noi;
  • să le oferim sprijin potrivit, numai atunci când solicită acest lucru;
  • să îi ascultăm ca pe niște prieteni, oferindu-le sfaturi numai dacă le cer;
  • să nu îl mai punem în ipostaza de copil dependent sau neajutorat etc.

 

În cazul în care nu puteți găsi acele repere de care aveți nevoie pentru a transforma relația părinte – copil devenit adult, puteți încerca să găsiți soluții potrivite căutând informații și sprijin prin intermediul unei consilieri psihologice sau psihoterapii individuale sau de familie, în funcție de situația pe care o trăiți. Acest gen de intervenție psihologică are menirea de clarifica și de a vă ajuta să înțelegeți ceea ce se întâmplă cu părintele și cu copilul acestuia devenit adult, dar și ce impact are relația părinte – copil în sistemul relațional al persoanei. Nu este niciodată prea târziu și nu este o rușine să ceri ajutor pentru a aduce ordine și înțelegere în relațiile de familie, pentru a rezolva acest gen de probleme care nu dau liniște și împăcare atât cu sine, cât și cu familia.

Consilierea psihologică sau psihoterapia individuală sau de familie te poate ajuta să înțelegi ce însemnă o relație sănătoasă atât cu cu propriul tău copil sau părinte, dar și cu celelalte persoane din viața ta, care sunt și cum pot fi depășite barierele care împiedică construirea și dezvoltarea unor relații sănătoase.

Îți mulțumesc că ai citit acest material și sper să îți fie de folos!

psiholog – psihoterapeut Anca – Elena Vințeanu

Bd. Banu Manta nr. 16, bl. 27, sc. B, parter, ap. 55, sectot 1, București

0730 660 505

 

Anunțuri




Divorțul părinților lasă urme greu de șters în sufletul copiilor

25 11 2011

Când părinții se despart situația nu este deloc plăcută pentru copiii care trec printr-o astfel de experiență dramatică și traumatică atât pentru ei, cât și pentru familia lor. Dorința de a-și recăpăta familia, de a o reconstrui după ruptura pe care a adus-o divorțul îi va însoți toată viața, chiar și la maturite în mintea lor ar putea fi întâlnit uneori acel dacă nu s-ar fi întâmplat… De multe ori, adulții prinși în trăirile lor intense și dureroase uită că alături de ei sunt acele suflete nevinovate care nu înțeleg și nu percep lumea așa cum o văd ei, adulții.Lipsa unei experiențe de viață, fragilitatea pe care o au – pentru că ei încă mai au de crescut – nu îi ajută să întrevadă acele soluții de viitor, atât de repede așa cum poate numai adultul să facă. Ei, de cele mai multe ori se simt neînțeleși, uitați, vinovați și poate pedepsiți de fapte pe care nu le-au făcut niciodată. Nu înțeleg că divorțul este o problemă ce se dezbate între adulți, iar ei nu au nici un fel de amestec în această hotărâre pe care au luat-o adulții și nu ei. Uneori, adulții greșesc neînțelegând ceea ce se întâmplă cu copii lor, neacordându-le acel răgaz și acea înțelegere de care copiii au atâta nevoie într-o astfel de situație. Ceea ce se întâmplă după divorț îi poate face să se simtă părăsiți, abandonați, uitați, neiubiți chiar de cei care sunt și au rămas pentru ei cele mai importante persoane din viața lor (părinții). Cu durere în suflet visează mereu la familia care a fost, încercând în mintea lor să o reconstruiască pentru a mai simți încă o dată acea căldură, înțelegere, iubire și echilibru pe care cândva îl simțeau. Pot apărea diverse probleme, cum ar fi: dificultăți școlare diferite, abandon școlar, izolare sau tendința către acesta, fuga în fantasmă sau în visare (acolo în acea lume imaginară unde pot face față acelor probleme de schimbare cu care sunt nevoiți să se confrunte), somatizări diferite, stimă de sine scăzută și probleme legate de imaginea de sine, sau mai grav probleme legate de adicții (consum de diferite substanțe), anturaje proaste și chiar tentative de suicid. Dacă sunteți părinți și treceți printr-o experiență dureroasă așa cum este divorțul sau separarea nu ezitați să faceți o vizită cu adolescentul sau copilul dumneavoastră la psiholog pentru a putea preveni și evita diferitele probleme care pot apărea dintr-o astfel de experiență de viață.

Nu lăsați pe mâine lucruri care se pot agrava din zi în zi și care pot influența în mod negativ viața copilului dumneavoastră.

psihoterapeut Anca-Elena Vințeanu





Sunt gelos. Mă tratez?

28 04 2011

Gelozia este o stare afectivă, care dacă este trăită cu intensitate foarte mare ne poate afecta viața, creând stări de disconfort, nemulțumire, neînțelegere, furie, tristețe. Toate aceste aspecte emoționale au impact și asupra relațiilor pe care le stabilim cu ceilalți, a vieții noastre sociale. Motivul, cauza care declanșează o astfel de trăire de cele mai multe ori nu îl conștientizăm pe deplin. Iar acesta ne duce spre incertitudine, neclarificare, neînțelegere a ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Toate aceste lucruri pot fi supuse unei analize în cadrul unui program de psihotarapie, unde putem descoperi felul geloziei noastre, cauzele care au generat-o, aspecte legate de acesta. Aici mai putem descoperi cum să abordăm și să înfruntăm o astfel de problemă, învățând despre noi despre felul în care funcționăm.

În cazul cuplurilor, gelozia unuia din parteneri poate fi motivul care aduce cuplul în cabinetul de psihoterapie. Tensiunile, neînțelegerile, conflictele dintre cei doi, generate de gelozie, pot face ca viața să devină insuportabilă atât pentru partenerul gelos, dar și pentru cel care este obligat să suporte gelozia celuluilalt.

Gelozia este o stare afectivă care este normală atunci când apare între anumite limite. S. Freud spunea, în una din lucrările sale, că “Gelozia aparține acelor stări afective pe care le putem desemna ca normale, la fel ca și dolilul. Acolo unde ea pare să lipsească  din caracterul și comportamentul unui om, este justificat să tragem concluzia că ea este supusă unei puternice refulări și deci joacă un rol cu atât mai mare în viața psihică inconștientă.”

Dacă această stare, care este gelozia, atinge o intensitate mare sau foarte mare produce disfuncții serioase în viața noastră și în viața celor alături de care trăim. Aspectele legate de gelozie pot fi abordate în cadrul unui program de psihoterapie, persoana geloasă putând să fie susținută în căutarea și găsirea acelor cauze care determină apariția geloziei în sufletul său.

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu





Menopauza, ca şi adolescenţa, este o perioadă critică din viaţa unei femei

11 02 2011

Menopauza sosește la mijlocul vieții, o dată cu urmele lăsate de timpul pe care l-am trăit. Pentru multe femei ridurile, creșterea în greutate, reducerea posibilității de a mai procreea, copiii mari – adolescenți sau de căsătorit -, pot creea în sufletul acestora adevărate furtuni încărcate de sentimente și trăiri negative.  Irascibilitate, îngrijorare, nemulțumire, stimă de sine scăzută, teama de boală, de singurătate sau de moarte sunt câteva din trăirile pe care le poate avea o femeie aflată în perioada premenopauzei sau cea a menopauzei.

Simțim că feminitatea este cea care ne este amenințată și are cel mai mult de suferit în acestă etapă de viață prin modificările din plan sexual, cât și prin cele legate de aspectul fizic. Dar acestea sunt doar aspecte ale feminități, feminitatea presupunând mult mai multe lucruri.

Aspectului fizic al femeii, care este supus modificărilor (ridurile, creștera în greutate), produce adevărate răni narcisice care au impact direct asupra stimei și a imaginii de sine. Gânduri precum: nu mai sunt la fel de frumoasă, nu mai sunt la fel de admirată , corpul meu începe să îmbătrânească și nu mai e atractiv, nu mai sunt dorită, sunt des întâlnite la femeile aflate în această perioadă de viață.

Menopauza ca și adolescența este considerată din punct de vedere psihologic o etapă critică de viață. În amândouă se produc schimbări majore și modificări în mai multe planuri ale existenței noastre (psihologic, fiziologic, relațional etc.). Dacă la adolescență întâlnim trezirea sexualității, la menopauză am putea spune că avem de-a face cu declinul ei. Amândouă etapele sunt însoțite de trăiri și emoții puternice în coloratură: tristețe, nemulțumire, furie, disperare, teamă, incertitudine, negativism, revendicări etc. Și toate acestea ar trebui să ne facă să gândim la faptul că, dacă adolescența am trecut-o cu bine, la fel se va întmpla și cu menopauza care este și ea o etapă în existența noastră.

Există situații în care tulburările psihologice aduse de premenopauză sau menopauză sunt foarte intense și simțim că nu putem să ne descurcăm, că nu putem să le facem față, că avem nevoie de un sprijin sau de un ajutor pentru a putea trece prin acestă etapă importantă din viața noastră. În aceste situații există posibilitatea de a apela la o consiliere psihologică sau psihoterapie care să ajute în rezolvarea problemelor care apar în acest context.

Premenopauza sau menopauza pot cauza: crize în cuplul conjugal, depresii, conflicte diverse, îngrijorare, iritare, furie, teamă, tensiuni resimțite de persoana care trece prin acestă perioadă, cât și de cei din familia acesteia, și alte diferite stări resimțite destul de intens.

Beneficiile rezultate dintr-o intervenție psihologică într-un astfel de caz pot fi următoarele:

  • descoperirea acelor aspecte care ne pot ajuta să trecem prin această perioadă
  • clarificarea a ceea ce se întâmplă în noi și cu noi
  • reconstruirea imaginii de sine, a stimei de sine
  • racordarea la noile schimbări și acceptarea acestora
  • descoperirea  avantajelor și părților pozitive pe care ni le aduce această vârstă
  • posibilitatea de a te cunoaște
  • ocazia de a te accepta așa cum ești tu acum și cum vei deveni în viitor
  • posibilitatea de a te iubi tu însăți în primul rând, iar mai apoi să cauți iubirea și aprecierea celorlalți
  • posibilitatea de a te redescoperi

Acestea sunt numai câteva din aspectele pe care le poți dobândi în urma unei intervenții prihologice centrată pe problemele specifice etapei de criză prin care treci tu, cât și pe problemele specifice numai ție.

psihoterapeut Anca-Elena Vințeanu

vintzeanu@yahoo.com





Minighid în meseria de părinte

13 01 2011

 

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu

vintzeanu@yahoo.com

De acasă copilul învaţă, de la părintele său şi de la adulţii din preajmă, cum să se raporteze la ceilalţi, cum să comunice şi să relaţioneze. Comportamentul şi atitudinea părintelui vor construi un model, de cele mai multe ori preluat de copil. Acest model oferit de adult influenţează structurarea personalităţii copilului.

Citește întregul articol aici: http://www.almanahmedical.eu/inpage/minighid-in-meseria-de-parinte/





Cine? Cum? Când apelam la o consiliere psihologică sau psihoterapie?

20 12 2009

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vințeanu

vintzeanu@yahoo.com

Momentele sau situaţiile din viaţa noastră în care suntem cuprinşi de nemulţumire, îngrijorare, tensiune, teamă, frustrare, vinovăţie, neputinţă şi multe alte sentimente sau trăiri negative care generează blocaje sau greutate în adaptarea la viaţa pe care o ducem.

Dacă aceste trăiri sunt resimţite intens şi pe o perioadă mai lungă de timp, sau dacă apar din când în când creându-ne diferite dificultăţi de adaptare în diverse medii (şcolar, profesional, familial etc.) sau bolcaje care ne îngreunează drumul existenţei noastre, atunci avem posibilitatea de a face ceva pentru noi pentru a depăşi aceste situaţii sau stări dificile.

Acest a face ceva pentru noi este de fapt începutul unei noi experienţe care ne ajută să clarificăm sau să vedem mult mai bine ceea ce este în noi, ceea ce ne împiedică să putem merge mai departe pe drumul existenţei noastre.

Acest lucru îl putem face organizat, într-un cadru securizant, alături de consilier sau psihoterapeut care ne ghideză în această experineţă de cunoaştere interioară.

Numai aflând ceea ce este în noi, numai cunoscându-ne propria interioritate putem afla care sunt acele părţi ale noastre care ne opresc în creştrea noastră psihologică, care nu ne lasă să evoluăm mai departe în existenţa pe care o trăim.

Această experienţă, care poate fi trăită numai în cadrul securizant pe care îl oferă consilierul sau terapeutul, ne poate ajuta să descoperim în noi potenţialităţi. Părţi mai puţin cunoscute sau chiar încă necunoscute nouă care vor deveni ancore în redobândirea echilibrului de care avem atâta nevoie pentru a face faţă situaţiilor de viaţă care au fost, care sunt şi care vor veni odată cu firul existenţei noastre.

Cine apelează la o astfel de experienţă are posibilitatea de a dobândi acele abilităţi de care are nevoie pentru a depăşi situaţii sau experienţe care au lăsat urme, pentru a depăşi trăirile negative, comportamentele şi atitudinile nepotrivite care nu ne lasă să evoluăm.

Când apelăm la o astfel de intervenţie psihologică, pentru a obţine rezultate cât mai eficiente este necesar să fim motivaţi, să ne dorim o schimbare în modul nostru de a vedea lucrurile care vin din noi pentru a putea schimba ceva în exterior, în realitatea exterioară, în relaţiile pe care le clădim cu ceilalţi, cu oamenii din jurul nostru.

Câteva exemple de situaţii în care putem apela la serviciile psihologice sunt:

  • –       situaţii în care se produc diferite schimbări ale mediului în care trăim, cum ar fi: mediul educaţional, şcolar, profesional, familial etc.;
  • –       situaţii de viaţă care au ca rezultat diferite experienţe traumatice şi care au lăsat urme sau răni sufleteşti;
  • –       situaţii în care am fost nevoiţi să trăim separări, cum ar fi: divorţul, decesul unei persoane apropiate etc.;
  • –       situaţii în care ne simţim timizi, neputincioşi, suprasolicitaţi, că nu putem face faţă aşa cum ne-am dori noi evenimentelor care ne înconjoară;
  • –       atunci când trăim o depresie;
  • –       când suferim de diferite temeri, frici, atacuri de panică;
  • –       situaţii în care întâmpinăm dificultăţi de comunicare sau dificultăţi de relaţionare cu alte persoane;
  • –       când întâmpinăm dificultăţi în luarea unor decizii mai mult sau mai puţin importante pentru noi;
  • –       tulburări de somn etc.




Oglindă, oglinjoară

11 11 2009

Mă uit în oglindă şi nu îmi place ceea ce văd. Nu mai sunt copil, dar încă mai vreau să fiu pentru că îmi este teamă. Îmi este teamă să cresc, să devin adult, să nu mai fiu eu cel de până acum. Simt tristeţe şi singuratate. Simt că părinţii mei nu mă înţeleg şi nu văd ceea ce se întâmplă cu mine. Mă doare şi mă apasă din ce în ce mai tare. Îmi vine să ţip. Îmi vine să fug. Să mă ascund pentru a înţelege ceea ce se întâmplă cu mine. Mi-e greu să exprim aceste lucruri, şi îmi este din ce în ce mai greu să comunic cu părinţii mei ceea ce simt. Mă uit la ei şi nu îi mai văd cu aceeaşi ochi de copil. Acum ei sunt altfel, dar şi eu sunt altfel şi nu am cui să spun acest lucru. Uneori sunt nervos, alteori visător, iar stările care mă inundă nu le înţeleg şi nici nu ştiu cui i-aş putea spune aceste lucruri despre mine. Ai mei nu mă înţeleg, sunt panicaţi, nervoşi şi de cele mai multe ori nu au timp sau rabdare pentru a mă asculta, iar eu simt că vina este a mea. Ei nu văd că între noi se sapă o prapastie adâncă. Aş vrea să clădesc punţi, dar îmi este frică. Mi-e teamă că nu voi fi înţeles, şi iar voi fi certat că nu sunt cum eram până acum, un copilaş dragălaş care îşi diviniza părinţii. Oare de ce îi văd acum cu alţi ochi? Oare de ce în sufletul meu se amestecă atâtea trăiri? Mă simt dezorientat şi am nevoie de înţelegere şi de sprijin.

Mă uit în oglindă şi văd cum trupul meu nu mai este la fel. Este modificat şi nu îmi place acest lucru. Mă face să îl ascund sub haine, sub alte accesorii care adulţilor nu le plac. Nu îmi găsesc locul, nu prea ştiu cine sunt. Mai sunt un copil? Ce se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă cu ai mei şi de ce acum mi-au devenit din prieteni dujman

Mă uit în oglindă şi încă nu ştiu foarte clar cine sunt sau ce am să devin. Aş vrea să fiu în multe feluri, dar încă nu m-am hotărât cum să fiu, cine să fiu.

Ma uit în oglindă şi uneori plâng pentru că sunt pe cale să pierd ceva. Ce anume nu ştiu! Probabil, copilăria mea.

În textul de mai sus am încercat să surprind o frântură din adolescenţă pentru cei care trăiesc această etapa, dar în mod special pentru cei care au trecut de ea. Poate am reuşit sau poate nu. Dar sper măcar să fi atras atenţia celui care este părinte de adolescent şi care a uitat că şi el a fost adolescent cândva. Dacă vrei poţi adauga şi tu la comentarii impresii sau amintiri despre adolescenţa ta. Poate aşa reuşim să-i sprijinim şi pe alţii, părinţi sau adolescenţi prinşi în mirajele acestei etape de viaţă.

Date de contact

Adresă cabinet: str. Banu Manta nr. 16, sector 1, Bucureşti

Telefon: 0730.660.505

psiholog – psihoterapeut Anca-Elena Vintzeanu

vintzeanu@yahoo.com